Maddame

S-a anunţat ploaie şi furtună, monşer, iar mobilul familiei M zace secătuit de puteri subt un metru de omăt. Drept pentru care subsemnata împreună cu consortul au purces în dimineaţa de azi pe jos spre plantaţiile din dotare. “Pe jos” este, desigur, un eufemism aici, pentru că de fapt am mers pe apă, de mai că ne simţeam ca nişte zei – sau raţe, după caz.

Plecăciune adâncă pentru cei peste cincizeci de şoferi care au trecut la 10cm de noi, încetinind, cătinel-cătinel, să nu ne stropească. Am simţit un bun simţ străin în general de cetăţeanul capitalist grăbit, în zori-de-zi, şi inimile noastre s-au bucurat alături de bocancii uzi.

În rest, peisaj pitoresc mioritic, cu munţi de zăpadă, râuri şi lacuri topite care se vărsau în mare la colţ de stradă, vorba poetului: ce ţară mai are munte şi mare? Aş adăuga eu: chiar toate într-un singur oraş!

Iobagi vajnici cu furci şi coase şi mai ales lopeţi dădeau zăpada din faţa casei. Urmaşi ai lui Ştefan cel Sfânt, în pufoaice şi gumari, cu eterna pungă (goală) a neamului nostru agăţată de braţ, mergeau numai ei ştiu unde. Birjari grăbiţi înjurau puloaia, frigul, căldura şi pe mama lui Ştefan cel Mare cu aglomeraţia ei cu tot. Cosînzene cochete derapau stupid pe neaua topită. Decor mioritic.

Am ajuns într-un final pe plantaţii, cu Dunărea curgând prin bocanci dar cu zâmbetul pe buze: Bucureştiul este şi va rămâne un sat mai mare.