Maddame

Că tăt o venit anul nou, hai să ne propunem să fim mai buni, mai generoşi, mai drepţi, mai corecţi. E bună asta cu mai corecţi. Mai ales corecţi gramatical am putea să fim, dacă tot aşezăm strat peste strat de cogitări în blogosferă.

Azi, Maddame îţi prezintă ea însăşi o invenţie fenomenală a limbii române: pronumele de întărire. Pronumele de întărire este, aşa cum îi şi sugerează numele, un pronume care are rolul de a întări persoana la care se referă. Fiind el însuşi un pronume personal, este deci logic că se declină după gen, număr, caz şi persoană. După gen, carevasăzică. Nu genul ăla pe care îl slobozesc hipstării la sfârşitul fiecărui enunţ, ci însuşi genul care desemnează felul, soiul, tipul obiectului. Gen feminin şi masculin, gen, dacă înţelegi ce vreau să zic.

Să ne minunăm deci la câte forme poate îmbrăca pronumele de întărire.

• Formele feminine ar fi: eu însămi, tu însăţi, ea însăşi, noi însene, voi însevă, ele însele
• Formele masculine: eu însumi, tu însuţi, el însuşi, noi înşine, voi înşivă, ei înşişi
• Voi spune deci “eu însămi”, dacă sunt domniţă, “eu însumi”, dacă sunt domn.

Dacă tu, duduie cu 8 clase generale în palmares, vei ciripi că “tu însuţi” l-ai văzut pe Gigel cum o suduia pe Marghioala în faţa blocului, enunţul tău va suna în urechile unui terţ căzut la pace cu gramatica asemănător celebrului: “A cui e portocala? Al meu!” Şi cum mama ta nu e ungur, ca să nu fi aflat de declinări în fragedă pruncie, asemenea greşeli, mai ales în scris, mai ales la o bloggeriţă parfumată şi aranjată, sunt ca o muscă în ciorbă. Oricât de apetisantă ar fi, trecem mai departe şi cerem alta.