Maddame

Maddame crede în multe chestii, unele demonstrate ştiinţific, altele care n-au fost încă demontate ştiinţific, şi altele, monşer, care sunt de-a dreptul de domeniul fantasticului, cum e altruismul, solidaritatea umană, decenţa, bunul simţ, alea. Sunt deci, un om credincios.

Fiind eu însămi atât de credincioasă, nu pot să nu admir faptul că oameni diferiţi cred şi ei, în felul lor, în lucruri diferite. Toleranţa mea la culte şi credinţe este, prin urmare, limitată de puţine chestii.

Bine, trăind într-o ţară preponderent creştină şi ortodoxă, credinţele majorităţii se limitează la ceea ce au moştenit de la părinţi şi bunici. De aici şi sintagma urâcioasă “religia în care te-ai născut”, care conţine două erori fundamentale:

1. Religia se referă de obicei la ortodoxism (căci no, majoritate şi alea), care ortodoxism nu este o religie, ci un cult creştin. Să recapitulăm: religia = creştinismul, cultul religios = ortodoxismul. Ştiţi că şi, de exemplu, musulmanii pot fi sunniţi sau şiiţi. Sunt cultele lor principale, n-au treabă cu religia lor, care este  – pampam – islamismul.

2. Nu ai cum să te naşti în nicio religie. Aderarea la o religie sau alta se face prin anumite ritualuri, preponderent, la creştinism, prin botez. Botezul se face după naştere. Vezi unde vreau să ajung? O să zici că religia în care te-ai născut e religia lui tac-tu şi a mă-tii. Dar dacă ei nu erau botezaţi (ca vaşnici pionieri socialişti ce s-au aflat, atunci când te-ai născut tu, ce ne facem? Dacă erau atei? Înseamnă asta că eşti condamnat la ateism toată viaţa? Că eşti areligios? Că cum, monşer?

Dar ce facem dacă tu, născut din părinţi atei, ai o epifanie şi aderi la creştinism. De azi pe mâine, începi să crezi în Dumnezeu. Mergi la biserică. La care biserică? La aia ortodoxă, care e după fiecare colţ de bloc? La aia catolică, pentru că e mai mare şi poţi sta jos? La aia luterană, că ţine slujba puţin şi e în germană? Sau la vreun cult liber, că îţi explică lumea mai uşor (crezi în Dumnezeu şi cotizezi la noi, ergo, eşti mântuit).

Sau dacă îţi dai seama că, după principiul aristotelic, nimic nu se pierde, totul se transformă, deci anume nici tu, după ce dai colţul, nu vei fi pierdut, ci te vei reîncarna. Pentru numele a tot ce e bun şi drept, ştii că niciun cult creştin nu crede în reîncarnare, ce facem, trecem la orientali? Ne ducem spre budism? Ce-o să zică neamurile, societatea, doamne-doamne?

Închidem digresiunea, ca să ajungem la finalul apoteotic: credinţele tale sunt un resort intim, n-au nicio treabă nici cu tradiţia, nici cu părinţii, nici cu societatea. Dai o interpretare personală lumii şi rostului tău în ea. Prin urmare, credinţele tale, toate, se vor mula pe psihicul tău. Din cauza asta, cred că religia (sau areligiozitatea) cuiva este un semn distinct al caracterului lui. Prin urmare, cred că faptul că ajungi să-ţi alegi un anumit cult, departe de a fi trădare! monşer!, este mai mult un semn că ai ajuns să te cunoşti, şi să aderi la valorile (bine, şi la modul de exprimare) care te definesc cel mai bine. Şi deci sunt maxim tolerantă la diferite biserici, ritualuri, horoscoape, vraci, vrăjitori şi alte misticisme.

Nu cred în ele, dar nu pot sări să le înfierez. Pentru că atâta timp cât credinţa, de orice fel, rămâne o chestiune exclusiv privată, n-are ce rău să facă nimănui.

Hai, săriţi cu blastemele!

PS. Arhi, monşer, de la tine m-am inspirat, dar mi-a fost într-un fel să te spămuiesc cu prea mult text în comentarii.