Şi nu, nici dacă îi laşi pe alţii să ia decizii pentru tine nu eşti scăpat de responsabilitate, pentru că la un moment dat ai hotărât să laşi controlul asupra ta unui terţ. Tot urmare a propriei decizii este. Vezi unde vreau să ajung, da?

Care-i faza cu corporaţiile? Corporaţiile au în spate nişte oameni tare deştepţi, care ştiu să profite de faptul că la un moment dat, în viaţă, tu te joci cu gândul de a lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Să-ţi insufle un set de valori etice. Să te facă să te simţi important într-un cerc restrâns de oameni fix ca tine. Desigur că nu contezi, dar ai senzaţia asta.

Cum ajungi acolo?

Interviul. Aici începe povestea. Încă înainte să vezi la faţă vreun angajat al corporaţiei, eşti dus într-o sală cu nişte alţi candidaţi, să dai o serie de teste. Dintre care unul este un test psihologic. Ai zice că un test psihologic nu este tocmai necesar când vrei să lucrezi într-o corporaţie, mai ales că întrebările nu sunt puse ca să vadă viitorul angajator dacă eşti cucu sau nu, sunt puse exact pentru a te încadra în anumite tipologii.

Deci alegi a, b sau c din întrebările testului psihologic. După care eşti chemat la alt interviu, în care se va discuta rezultatul. Întrebările sunt de genul
“Ai spus la un moment dat că îţi place uneori să nu faci nimic. Este pentru că îţi lipseşte iniţiativa?”
“A, nu, chiar dimpotrivă. Nu pot sta liniştit niciun pic, sunt o persoană foarte activă, dar sunt momente când vreau să meditez la viaţă etc etc etc”
Desigur că nu vei răspunde că timpul tău liber este sfânt şi dacă ai chef să zaci o zi, nu e treaba nimănui să evalueze asta drept lipsă de iniţiativă. Ai iniţiativa să zaci. Ar trebui să fie suficient.

Şi iată cum începe procesul de conformizare. Îţi dai seama destul de repede cum că dacă vrei să fii parte din corporaţie, trebuie să fii într-un anumit fel. Felul ăla sună tare bine: activ, pro-activ, optimist, creativ, cu putere de muncă, colegial, vesel, comunicativ, cu respect pentru autoritate, dar şi cu iniţiativă, spirit de echipă, bla-bla-bla. Corporaţia e un club exclusivist, mă-nţelegi, iar tu eşti mândru să faci parte din el.

Gata,te-ai angajat. Ai primul giob. După absolvire.

Spălarea pe creier. Faza a doua, şi cea mai importantă. În primele zile ţi se flutură pe sub nasul de proaspăt absolvent imagini cu scări pe care le ai de urcat de la nivelul de junior până ajungi tătucul tuturor celorlalţi. Vizual, frumos prezentat, serviciul tău se transformă dintr-o dată în carieră*, parcă vezi cum creşti şi înfloreşti în corporaţie şi în viaţă.

Eşti fericit şi mândru. Eşti înconjurat de oameni ca tine (nici nu-i de mirare, doar aţi trecut prin acelaşi test psihologic), sunteţi parte a unei mari familii cu principii solide, numai orizontul e limita. Căcaturi din astea.

Noi muncim, nu gândim. După care începe munca şi se petrec concomitent două chestii: unu - eşti strivit moraliceşte de superiorii tăi, care nu dau doi bani pe tine (pe bună dreptate, profesional în primul an eşti o nulitate, iar personal n-are nimeni timp să te evalueze), încolţind în tine ideea că “lasă că ajung eu în locul lor, să vezi atunci ce le fac la ăştia mici!”; doi - ţi se dă impresia unei false importanţe. Dacă vrei să pleci mai devreme într-o zi, nu zice nimeni nu, dar ţi se aminteşte că eşti parte din echipă, iar echipa este ca o familie care trebuie să treacă prin toate împreună. Spirit de echipă, ai uitat, coae? Dacă vrei să-ţi iei o zi liberă, oamenii sar în sus cum că “ce ne facem noi fără tine, eşti sigur că ţi-ai terminat toată treaba, vei avea toată ziua telefonul deschis? etc”. Ceea ce te face să ai impresia că fără tine totul se năruieşte.

Şi uite cum ajungi să ai impresia că eşti important, o rotiţă într-un mare mecanism care nu funcţionează fără tine. Ţi se bagă în fund traininguri şi cursuri, mergi în timbilding, ajungi ca prietenii cei mai buni să fie chiar colegii de serviciu. Pentru că oricum, cea mai mare parte din viaţă ţi-o petreci cu ei. E mai comod aşa.

Fiecare nou-venit vede la început chiar chestiile astea, şi le admiră respectuos – uau, cât de fain să fii prieten cu colegii de serviciu, ce chefuri, ce distracţie, ce viaţă frumoasă.

Nu, fraiere, când îţi petreci şi timpul liber cu aceiaşi oameni cu care munceşti, este pentru că ţi-ai pierdut restul prietenilor! Sau pentru că n-ai avut prieteni în primul rând!

Exact asta creează impresia unei false apartenenţe şi te leagă mental şi mai mult de corporaţie. Da, muncim mult, da, superiorii noştri se cacă în capul nostru, dar uite ce atmosferă faină e la birou!

Trezirea. La un moment dat, ajungi să pleci mai repede de la birou într-o zi. Pe la 5-6, aşa. Ajungi acasă şi-ţi dai seama brusc că n-ai ce face. Nu ştii cum să-ţi umpli timpul liber, ţi-ai pierdut exerciţiul în a trăi în afara corporaţiei. Deci intri pe messenger şi vorbeşti cu colegii de serviciu. Sau ieşiţi la o bere.

Desigur că nu te trezeşti. La un moment dat ori te saturi de muncă şi de înghiţit căcat de la superiorii tăi şi-ţi iei câmpii (în medie, după 2-3 ani), ori intri o lună în concediu medical şi realizezi că poate, doar poate, ar trebui s-o laşi mai uşor.

Demisia. Când îţi dai demisia, de obicei îţi auzi chestii la sentiment, cum că noi am investit în tine iar tu pleci acum, când suntem pe cale de-a ne recupera investiţia. Nerecunoscătorule!
Ceea ce nu ştii de fapt este că nimeni nu mizează pe tine că vei sta mai mult de 3 ani. Trei ani e tot ce au nevoie de la tine. În primii trei ani eşti plătit relativ prost (comparativ cu următorii ani, nu cu salariul mediu pe economie), munceşti să te afirmi, eşti destul de tânăr şi neexperimentat ca să poţi fi exploatat şi manipulat după regulile din manual şi n-ai pretenţii prea mari. De ce te-ar vrea mai mult decât atât, ca să vii cu idei şi cu gura mare?
10% rămân, 90% pleacă. Ăia 10% de obicei sunt atât de convinşi de propria importanţă şi de rolul lor în corporaţie, încât în general i-ai legat aproape pe viaţă.

Asta e tot. Atât de hulitul corporatism e apanajul oamenilor tineri şi neexperimentaţi, care încă se caută pe sine. Vor să creeze ceva în viaţă, să aibă sentimentul propriei valori şi să aparţină de un grup social. Nevoi simple, care duc însă la dependenţa majoră de un sistem impersonal axat pe profit. Asta e. Bişniţ iz bişniţ.

*CARIÉRĂ1, cariere, s.f. Exploatare minieră de unde se extrag diferite varietăți de substanțe minerale, materiale de construcții etc. . [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.

Domnul M s-a încruntat comic iar eu, ca o femeie supusă, m-am conformat, deşi jazzurile nu erau deloc obscure, iar Cesaria Evora nu era jazz. Mărog.

Şi ne-am dus la Vaya con Dios, unde Maddame se aştepta să găsească melodiile vesele şi triste din copilăria ei (Johnny, What’s a woman, Neh Nah Nah, Puerto Rico, I don’t want to know, Don’t break my heart, alea).

Dar niciodată, în nicio lume paralelă, subsemnata n-a fost pregătită pentru vocea cutremurătoare a solistei Dani Klein, pentru dracii contrabasistului şi veselia pianistului care cânta cu mânile şi picioarele (nu, nu e hiperbolă, chiar şi-a urcat un picior pe clape la un moment dat) şi nici pentru ritmurile ţigăneşti tânguitoare din Quand elle rit aux eclats.

Inutil de spus că exact melodiile pe care nu le ştiam din tinereţe au fost cele mai frumoase: Una şi încă încă una. Dar ce trebuie spus este că live, toată muzica lor, pe care o ştim şi o iubim, e transfigurantă. Te pătrunde ca un curent electric.

Final în ton patetic: ieri, universul Maddamei a mers cu dumnezeu. Şi a fost tare bine.

Discuţia pe marginea materialului aici.

Ce ne arată asta? Dacă citiţi întrebările (destul de multe, de altfel), veţi vedea reacţii inteligente şi comentarii pertinente pe marginea articolului. Care a avut vreo cinj de mii de afişări de când a fost publicat.

Deci se poate, da? Un material făcut bine, muncit, frumos. În presa românească. Care face audienţe. Şi naşte reacţii inteligente.

Se poate, zic, ca presa să educe cititori deştepţi. Şi nu numai trivialitatea, ştiriledelaoracinci şi vedetele de plastic pot face audienţe.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar văzând munca celor doi stimabili, Maddame a îndrăznit să spere, ca niciodată înainte, că se poate. O presă liberă, analitică, o judecată critică. În România, la noi în bătătură.

Următoarea doleanţă am la domniile voastre, şi anume:

Ce destinaţie neaoşă de concediu îmi recomandaţi? Ce munte să urcăm, unde prin munte se exclude Bucegiul, Făgăraşul, Piatra Craiului şi în general zonele proxime Braşovului, pentru că le-am gătat deja de la un capăt la altul?

Anul trecut am fost în Apuseni şi am bătut bine zona Padişului.

Anul ăsta de gândeam la ceva nord al Moldovei, Retezat sau chiar din nou Apuseni.  Avem zece zile timp, echipament de munte din ăla serios (dar fără cort, deci purcedem din cabană în cabană, din motive personale) şi suntem deschişi tuturor sugestiilor.

Hai cu sugestiile pentru dor de munte!

M-am strămutat pe rând din Crângaşi în Regie şi în Pantelimon, în Titan şi în Alba Iulia, cu din ce în ce mai multe bagaje şi un zâmbet din ce în ce mai larg pe buze.

Nu rictus, nu ironie, zâmbet larg şi vesel, de puzderia de oameni coloraţi, de merţane lângă căruţe, de câini vagabonzi cu figuri de milogi, de vagabonzi cu figuri de câini, de manele vesele şi triste şi rocăreală aprigă în răspuns.

Am strămutat cu mine şi obiceiurile vechi ale copilăriei, salutatul pruncilor care mâncă seminţe în faţa blocului, ajutatul babelor cu pungi grele, zâmbitul la oameni pe stradă, graiul lent şi răbdarea, jovialitatea şi un simţ al umorului neclintit şi necruţător.

Am călcat oraşul în picioare de la un capăt la altul – cu bronşita aferentă cauzată de praf şi poluare, am bătut teatrele şi muzeele, dar şi cârciumi multe-multe. Am luat lumea şi viaţa aşa cum au venit şi am fost fericită.

Cum simt Bucureştiul? E murdar şi prăfuit, beton şi fier, poluant şi stresant, plin de proşti şi de ticniţi, subscriu, aşa e, fac plecăciune. Nu i-am dat mare credit de la început, nu l-am iubit dar nici nu mi-a cerut asta, ne tolerăm reciproc ca nişte bătrâni care au trăit o viaţă împreună şi s-au căsătorit aranjat de părinţi şi circumstanţe. Ne respectăm şi ştim ce să cerem unul de la celălalt. Eu îi cer libertate şi cultură, el îmi cere să-l las în păcatele lui şi să nu încerc să-l schimb acum, la bătrâneţe.

De ce, după balade vesele şi triste, tot îmi place Bucureştiul? E un oraş care cântă. Cam tare, cam fals, dar cântă.

Pentru un concurs, mai repede decât ar trebui pentru o declaraţie de înamorare târzie, dar şi pentru că am citit ce-a zis Arhi.

Totuşi, cu ocazie de “n-am mai ieşit de o lună din Bucureşti, hai să mai respirăm şi aer fără noxe” şi cu mijlocirea tratativelor îndelungate, Maddame, domnul M şi prietenii noştri SS au purces în pelerinaj la Mamaia, după mai mult de un deceniu lipsă din partea subsemnatei.

Mamaia e ca un gherţoi care a prins potul cel mare. Habar n-are ce vrea de la viaţă, nu se spală prea des, dar îşi dă cu Şanel, că e scump şi-a văzut la Gogu din Italia că aşa face oamenii cu bani.

• Mare mister nedescifrat: de ce digeii de pe plajă pun muzică de club în toiul zilei? De ce să nu ascultăm valurile mării, dacă tot mergem la mare? Sau nişte muzică cilău, în surdină, să se poată şi creierul nostru dezlipi de gălăgie şi stres? Nu! La Mamaia îţi bate tuci-tuci în timpane cât e ziua de lungă. O piesă lungă, repetitivă şi plictisitoare. Tuci-tuci-tuci-tuci.
• Alt mister nedescifrat: Dacă tot amenajezi plajă de mare fiţ, de ce nu crăcănezi mai mult distanţa dintre sezlonguri? Bine, pui paturi pe plajă că aşa ai văzut tu la văru’ Gogu din Italia. Dar de ce unul lângă altul, să-şi miroasă gherţoii fluidele corporale unul celuilalt?
• Marea caldă, dar plină de salată.Trebuia să înoţi până în curte la mama zmeului ca să fie limpede.
• Hotelul ăla cu maşinile, Rex: chiar nu vede nimeni că are geamuri termopan albe, neacoperite? Din alea de bloc comunist renovat?
• Ţâţe multe. Unele frumoase.
• Noua specie de mamifer marin: balena roşie eşuată. De sex masculin sau feminin, iniţial decolorată, balena stă la soare toată ziua, cu o nesimţire demnă de cele mai ambiţioase recorduri, până când culoarea i se schimbă în cea care îi dă numele. Se cojeşte, suferă de arsuri, dar o ia de la capăt. Exemplarele feminine sunt adeseori posesoare de mamele mari şi atârnătoare, pe care le poartă la vedere şi care se aşează în părţi, la stânga şi la dreapta burţii imense.
• Bărbaţii români încă sunt de părere că este cul să poarte chiloţi la plajă. Nu e. Vă rog, în numele celui mai elementar simţ estetic, nu ni-l mai fâlfâiţi pe agentul 070 în faţă. Dacă nu sunteţi înotători de performanţă şi nu vreţi să treceţi marea înot, purtaţi slip cu măcar un pic de mânecuţă. Cu atât mai mult cu cât nu mai sunteţi cei mai tineri.

Totuşi, plajă + o carte + nectarine + domnul M + înotat mult + soare cu măsură  egal atmosferă de vacanţă. Pentru restul există Mastercard.

La 106 ani.

S-a născut în 1903, a prins două războaie mondiale, un pic de belle epoque, România mică şi România Mare şi România mai puţin Mare, pe toţi cei trei regi ai României, comunismul din plin şi moartea lui.

Omul a trăit tot ce se putea trăi în istoria recentă a României. A avut copii şi nepoţi, a fost iubit şi a iubit iar ultimii zece ani din viaţă i-a petrecut sărbătorind înconjurat de cei dragi.

A fost extraordinar de lucid până în ultimul moment. Acum cinci ani i-am luat un interviu pentru un proiect, şi dincolo de o tendinţă adorabilă de a se repeta nu era nimic care să-i sugereze vârsta, totuşi, respectabilă.

S-a stins cu cei dragi alături.

Deşi orice moarte e o veste tristă, nu pot să simt decât duioşie pentru bunicul care a trăit şi a murit exemplar, sfidând până în ultimul moment clişeele despre o lume rea care te bântuie şi te înfrânge în final.

Maddame face plecăciune pentru un om cum n-am mai cunoscut.

Am luat tot cartierul vechi (Stare Mesto), cartierul nou (Nove Mesto) şi cartierul mic (Mala Strana) sub başcheţi. După care am trecut pe sandale (25°C, niciun nor pe cer) şi am repetat operaţiunea de mai sus.

Am găsit un cuib de raţe cu raţa aferentă clocind ouă şi am documentat evenimentul. Am fost la muzeul comunismului, după care ne-am dus la muzeul torturii medievale, ca să ne înveselim puţin.

Am mâncat multă îngheţată, am făcut cel puţin două fapte bune documentate (domnul M dat fără prea multe explicaţii locul unei bătrâne în tramvai; Maddame făcut cadou bilete de transport în comun valabile o zi unor puşti nemţi, pentru că erau drăguţi, biletele mai erau valabile ceva ore iar pentru noi, ziua se terminase).

Marea surpriză a serii: Domnul M m-a cerut de nevastă. Şi atunci Maddame, mostră perfectă de reţinere, posesoare a unul sânge rece ardelenesc generator de maxim un “noh” la cele mai neaşteptate evenimente, a plâns cu muci. Păi oameni suntem, nu, stimabililor?

LE: Comentariu simpatic, al unui prieten: “Does that mean you’re off the market ?”

Ţin minte şi acum prima şi singura noastră discuţie în contradictoriu, în care neştiutoarea de mine, degrabă degustătoare de conversaţii complicate şi de argumente interesante, m-am aruncat cu capul înainte.  Inutil să redau aici cum a degererat parle-ul nostru, în final totul s-a terminat apoteotic, cu un monolog al lui de un sfert de oră, în care mi-a explicat că dacă eu aşa gândesc, e clar că nu putem vreodată fi prieteni şi e mai bine ca drumurile noastre să se despartă aici.

Nu s-au despărţit acolo, ne-am mai văzut zilnic pentru ceva timp, dar fiecare tentativă de conversaţie din partea lui s-a terminat delicat, cu un lapidar “ok” din partea mea. Nu m-am avânturat niciodată de atunci să-l contrazic cu ceva, dar am şi renunţat la a-i mai da deosebită importanţă.

Problema omului era, am cugetat eu acum ceva vreme, mai bătrână şi mai înţeleaptă fiind decât atunci, că nu reuşea niciodată să despartă argumentul de persoană. Pentru el, discuţia nu se purta în spaţiul neutru dintre două sau mai multe persoane, ci pe teritoriu minat, în spaţiul privat sufletesc al omului. Era un răzbel care trebuia câştigat, mă-nţelegi. Nu conta care erau metodele, nu conta că nu avea, de fapt, nimic de câştigat. Gogu avea mereu mereu mereu ultimul cuvânt.

E clar unde vreau să ajung cu asta.

Senzaţional! Maddame îţi oferă în premieră locală: Sfaturi pentru o discuţie productivă!

1. Ascultă cu urechea potrivită. Zice poetul că orice enunţ, oricât de banal, poate fi interpretat în (minim) trei feluri. Să luăm ca exemplu “E frig afară”. Tu cum înţelegi dacă gogul de lângă tine îţi zice asta? Click pe poză după ce răspunzi.
2. E clar că trebuie să îţi păstrezi obiectivitatea faţă de persoana din faţa ta şi să te concentrezi asupra discursului, şi nu a persoanei.
3. O discuţie se poartă pe teritoriu neutru. Nu ataci persoana din faţa ta, ci argumentele ei.
4. Lasă-l pe cel din faţa ta să-şi termine ideea. E o cutumă balcanică întreruperea interlocutorului, pentru că ai tu ceva important de zis. Pe de altă parte, oamenii tind să vorbească până ce-i întrerupe cineva. Civilizat e să nu întrerupi, mai ales dacă interlocutorul tău e străin. Poate fi interpretată ca o dovadă crasă a lipsei de bun simţ.
5. Cântăreşte-ţi bine cuvintele. Să vorbeşti mult şi prost îţi dă maxim un avantaj de moment prin exasperarea interlocutorului.
6. Foloseşte fraze scurte şi argumentează.
7. Nu ridica vocea. Nu există excepţii de la regula asta. E de prost gust să vorbeşti tare şi răspicat.
8. Nu căuta să ai mereu ultimul cuvânt. S-ar putea să n-ai dreptate, nu le ştim toţi pe toate. S-ar putea să ai dreptate, dar să aibă şi celălalt. S-ar putea să n-aveţi nici unul dreptate. În final, o conversaţie nu se reduce la cine are dreptatea în chiloţi.
9. Apreciază o argumentare inteligentă, chiar dacă nu este în acord cu principiile tale.
10. Opreşte o conversaţie atunci când devine agresivă, redundantă sau degeaba. Cel mai uşor mod este să nu mai răspunzi “provocării”. Conversaţia moare repede dacă nu e întreţinută.
11. Învaţă, punct. Orice discuţie pe care o porţi te poate învăţa ceva nou. Este cea mai bună metodă să afli că lumea nu e numai alb şi negru.

Învaţă să contrazici inteligent, să cedezi cu graţie şi să asculţi. Vei avea numai de câştigat.

Vorbeşte de politică, de istorie, de oameni, de cărţi şi muzică. Jonglează cu ideile şi conceptele într-un mod adorabil. Un blog deştept. Trebuie citit! Link!

“Când stai să numeri, zece din zece sunt „de-ai noștri” - avem aceleași valori și votăm pe cineva din 3d. Când te trezești în dimineața de după alegeri, ai impresia că încă visezi – majoritatea sunt ceilalți!!! Mai numeri odată… zece din zece. În acest moment îți dai seama că, de fapt, nu mai e vis, e trezirea la realitatea amară, iar visul din care tocmai te-ai trezit a durat opt ani.”

Am menţionat că tipul e moldovean şi de un realism contagios asupra Moldovei contemporane? Şi că deşi vede dincolo de ideologii, totuşi nu şi-a pierdut încă doza sănătoasă de idealism?