Şi ce face duduia în căutare de validare automobilistică? Conduce agresiv, înjură, taie faţa, omite să semnalizeze, parchează maşina înfipt şi o lasă cu roţile strâmbe, nu se asigură, arată muie, urlă. Că deci să arate cum că nu-i pasă şi e cul.

Cel mai uşor uităm să fim doamne la capătul covrigului. Drept pentru care Maddame, blogul tău de fineţe, musai să-ţi amintească cum se comportă doamna pe şosea.

1. Ţine ochii deschişi! Regula elementară a bunului simţ are aplicaţie directă în trafic. Asigură-te tot timpul, foloseşte cu încredere oglinzile (da, şi pe cele laterale), dacă schimbi banda, aruncă o scurtă privire şi în lateral, să nu fie vreun gog la punctul mort.

2. Nu încurca! Bine, într-un oraş ca Bucureştiul, musai vei încurca pe cineva, oricât de bun şofer ai fi. Nu putem să mulţumim pe toată lumea, dar totuşi: nu bloca intersecţia (da, nici străduţa laterală când tu aştepţi în coloană; dacă opreşti cu 2m mai repede pentru a face loc celor care ies de pe străduţă, cu siguranţă nu-ţi va cădea nasul), nu bloca parcarea, nu parca pe două locuri, nu merge pe banda a doua atunci când circuli cu viteză mică. Ţine cont întotdeauna de ceilalţi participanţi la trafic, ca o adevărată doamnă. Asta include, desigur, şi să foloseşti semnalizarea, deşi am văzut în ultima vreme că este considerat un obicei inutil şi demodat.

3. Nu claxona! Ştii că într-o societate civilizată, claxonatul este interzis. Faptul că foloseşti claxonul într-o situaţie de urgenţă, pentru a evita un accident, este una. Alta e să claxonezi ca decerebrata la semafor, pentru că boul ăla nu a pornit în secunda a doua după ce s-a făcut verde. Fii o doamnă şi fii discretă în trafic.

4. Nu fi agresivă! Condusul sughiţat, alternând demarajul puternic cu frânele bruşte, eventual cu înjurături scuipate printre dinţi, cu siguranţă nu-ţi va oferi aura de şoferiţă versată, ci maxim de pisi care nu-şi cunoaşte destul maşina pentru a o ţine în frâu şi care e prea nesigură pe ea pentru a conduce frumos.

5. Condu constant! O şoferiţă bună nu este cea care demonstrează tot timpul ce reflexe geniale are ea, ci este duduia care ia curbele lin, frânează încet şi  în a cărei maşină poţi dormi liniştit, indiferent de calitatea drumului pe care conduce. Asta nu include să mergi cu 50km/h de la Bucureşti la Oradea, dar nici să mergi 200 de metri cu 150km/h pentru a frâna după aia brusc la 60km/h pentru că se apropie radarul.

7. Nu vorbi la telefon la volan. Da, ştiu, eşti femeie de afaceri, om important, ce mai, şi trebuie să porţi discuţii cu clienţii. Îţi spun un secret: cu adevărat importantă eşti atunci când toată lumea înţelege că nu eşti disponibilă acum.

8. Nu te comporta ca şi cum ţi-a cumpărat mama şosea. Ca doamne, suntem obişnuite să ni se dea prioritate în diferite situaţii. Domnii ne ţin uşa, ne poftesc înaintea lor, ne ţin liftul etc. Dar aşa cum nu-i frumos să cerem unui domn să ne deschidă uşa, nici în trafic n-o să-l silim să ne dea prioritate, numai pentru că noi suntem purtătoare, mă-nţelegi, de ţâţe.

9. Fii calmă! Nu e greu să nu te enervezi în trafic. Tot ceea ce trebuie să faci e să-ţi calculezi bine timpul necesar pentru a ajunge de la A la B şi să pleci la timp. Atunci, faptul că un intersecţia e aglomerată, că un viteaz îţi taie faţa că e el grăbit sau că bătrânelul din faţă îşi conduce Dacia din 74 de parcă ar împinge-o, te vor lăsa rece. Imaginea unei fomei îndârjite, care face ca toţi dracii, evocă mai mult muma pădurii decât regina şoselelor.

10. Fii doamnă! Dacă respecţi regula 1 şi ţii ochii deschişi, musai vei vedea cum cineva aşteaptă de mult să iasă de pe o stradă lăturalnică, cum, deşi e aglomerat, s-a încadrat greşit (oameni suntem!) şi vrea să schimbe banda, pietonii care încearcă să treacă strada. Fii o doamnă şi dă prioritate!  Mulţumeşte atunci când ţi se acordă prioritate. Cu siguranţă nu-ţi va exploda o roată dacă te vei comporta civilizat. Plus karma, alea.

Un domn pe care îl respect maxim (şi cu care mă voi şi mărita la anul) a avut o vorbă mare: “Tu la condus ai marele avantaj că eşti femeie. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui şi n-ai spiritul ăla competitiv al bărbatului, care vrea el mereu să fie cel mai tare.” O dau şi eu mai departe aşa cum am primit-o din gura unui bărbat şi, de altfel, mare domn în trafic.

Exact modelul ăsta de sandale nu avantajează majoritatea duduilor,sunt relativ incomode şi fac orice picior să arate neîngrijit, oricât timp ai fi investit în pedichiura perfectă. În plus – chiar ai nevoie de ciorapi în jurul gleznelor în miezul verii? Numai pentru că “se poartă”?

Aceleaşi chestii se aplică şi pentru sandalele gladiator, cu excepţia cazului când culoarea lor este foarte apropiată de culoarea pielii şi sunt purtate cu pantaloni sau rochii scurte.

Trei ore mai târziu:

• -Iubiiii, te iubesc!
• -Și eu.
• -Și tu ce?
• -Și eu te iubesc!

La bere cu băieții – țâr telefonul.

• -Bla bla bla, alea, distracție plăcută, să nu întârzii mult, salută-l pe Costel. Te iubesc.
• -Bine, pa!
• -Cum adică, pa! Am spus că te iubesc!
• -Ăăăă, da, știi, stai un pic, te sun imediat înapoi.
• -Adică ţi-e ruşine să-mi spui că mă iubeşti de faţă cu prietenii tăi? Păi ce e mai important, eu sau părerea rataţilor ăia beţivi despre tine? Ce, crezi că dacă-mi spui că mă iubeşti îţi ştirbeşte reputaţia?

Ajungi acasă şi găseşti iadul dezlănţuit. Tu nu înţelegi de ce ea izbucneşte în ifose şi gelozie numai pentru că ai fost cu băieţii la o bere, ea îţi tot aruncă cu fraze gen “ceva nu merge în relaţia noastră”, “cred că ar trebui să-ţi reorganizezi priorităţile” şi “poate e mai bine să luăm o pauză”. Moment în care tu chiar simţi nevoia de o pauză, aşa-i? Imagini idilice cu o bere rece, linişte şi pace în jur, televizorul aprins, un film bun, poate un pic de Call of Duty după aia, linişte, bere. “Poate dacă o las să termine, tace după aia şi începe să fie raţională din nou”. Ah, berea! Şi, minune, la un moment dat, tace şi se dă drumul la televizor. Vine filmul, trece filmul, e linişte, contemplezi berea aia.

Mergeţi la culcare şi o auzi hohotind de plâns în pernă.

• -Nu mă mai iubeşti!

Futu-i. Mâine trebuie să te trezeşti la saşe dimineaţa, la opt vine clientul la birou pentru prezentare, azi a pierdut echipa ta preferată şi ea are chef de vorbă, pentru că, nu-i aşa, aveţi o problemă în relaţie şi ea trebuie rezolvată numaidecât.

Ce-i de făcut?  Acum, nimic. Taci şi asculţi ce are duduia de spus, în niciun caz nu pui curul că tu vrei să te culci, că oricum n-o să te lase. Va plânge, se va smiorcăi, îşi va suna o prietenă, dar tu nu vei dormi decât dacă veţi avea discuţia până la capăt. Arată disponibilitatea de a o asculta, vorbeşte blând şi asigur-o că o iubeşti mult, foarte mult, cel mai mult, şi poate – POATE- o să prinzi câteva ore se somnic.

Care-i faza? (Sau cum dă din casă Maddame) Orice femeie, oricât de frumoasă, deşteaptă şi realizată (independentă, liberă, minunată, sigură pe sine etc), atunci când este într-o relaţie trăieşte în diferite momente un acut sentiment de nesiguranţă că bărbatul de lângă ea ar iubi-o. Cauzele sunt multe – de la vreun film pe care l-a văzut, la vreo prietenă care l-a găsit pe al ei în pat cu alta, sau la vreo ceartă cu spume pe care a văzut-o la părinţi când era mică. Femeile trăiesc mult mai emoţional ceea ce se întâmplă în jurul lor şi proiectează mult (tot?) asupra propriei vieţi.

Ce faci tu? Ca orice om înteg la minte, ai nevoie de momentele tale de linişte. De “speis”, cum ar zice englejii. Sau ai o problemă la servici etc la care vrei să cujeţi în linişte. În linişte, zic, fără prea multe conversaţii pe margine. Ei, iubita ta mai mult ca sigur va interpreta liniştea asta a ta ca un semn că te îndepărtezi de ea. Drept pentru care va reacţiona aiurea, ca o găină speriată, pentru că se va simţi ameninţată. Şi iată cum se duce *ulii de suflet liniştea conjugală.

Care-i răspunsul corect? Ceea ce trebuie să înţelegi tu este că femeile, când au o problemă, spre deosebire de bărbaţi, o discută detaliat (o sa detaliem subiectul ăsta într-un capitol ulterior). Ea va interpreta nevoia ta de spaţiu ca pe un semnal că n-o mai iubeşti şi că nu mai reprezintă o prioritate pentru tine (mai ales cuplat cu nesiguranţa ei din oficiu). Răspunsul corect în situaţia asta este să comunici cu ea. Să îi spui că te frământă ceva de la birou (sau, mă rog, care-i problema). Că ai nevoie de puţin spaţiu, dar asta nu înseamnă că n-o iubeşti şi că aveţi vreo problemă în relaţie.  Că dacă eşti mai tăcut în următoarea vreme, nu înseamnă că eşti departe de ea, ci efectiv tu îţi rezolvi mai bine problemele mental decât vorbind despre ele. E simplu, voi vreţi spaţiu, noi vrem cuvinte! E un troc decent, zic.

Bonus: Ca să nu te mai pună să-i faci declaraţii publice de faţă cu toată lumea, stabiliţi să păstraţi sentimentele voastre în intimitate. Nici sex nu faci în piaţa publică, iar iubirea e ceva chiar mai intim decât sexul, îşi pierde toată frumuseţea dacă ne-o declarăm ca pe patriotismul de faţadă, în faţa adunării naţionale.

Şi iaca – se sfârşi şi primul capitol din Mic ghid de înţeles femeile.

PeSe:Deci în dulcele stil al acestui post, Maddame are o nesiguranţă mare cum că v-ar plăcea subiectul. Deci comentaţi în cuvinte, monşer, căci non-verbal nu se vede pe net, ca să mă asiguraţi, ioi, cum că e totul bine între noi şi încă ne mai iubim!

După care a mai venit și gogul ăla care zicea cum că femeile-s de pe Venus, bărbații de pe Marte, și ai închis definitiv sertarul: dacă tot îs de pe altă planetă, ducă-se pustiei cu toate toanele lor!

Dar cum Maddame nu te poate lăsa să orbecăi prin tainele feminității, căz doar ce ghid de bună purtare și cuviință am fi, dacă nu am desluși și regulile comunicării, iaca! pentru întâia dată în istoria acestui blog, subsemnata va da din casă. Pentru că bărbații sunt de pe pământ, iar femeile – tot de pe pământ.  Obișnuiți-vă cu asta și nu mai căutați pretexte.

Iaca aici cele mai întâlnite dileme în legătură cu doamnele creației:

1. De ce insistă să-i tooot spui că o iubești, deși tu consideri că-i arăți asta destul de clar prin acțiunile tale?
2. De ce iți mai reproșează ceva ce s-a întâmplat acum doi ani, sau se consumă pentru vreo chestie care e deja istorie antică? Ce-i prostia cu bâzâitul din senin?
3. Care-i faza cu “Nu vreau sfaturi și soluții, vreau numai să mă asculți”?
4. De ce parcă n-o interesează sexul și nu prea are inițiativă, deși se simte bine când se întâmplă sex?
5. De ce se oftică atunci când se moțează în fața ta, iar la întrebarea cum arăt tu răspunzi, lapidar, “mmmbine”?

Desigur că ăsta e un teaser. În curând, răspunsul la toate întrebările, cu explicații, dar și cu sfaturi de răspuns corect, pentru ca femeia de lângă tine să fie fericită.

Iar pentru duduile care vor veni acum să-mi spună cum că ele s-au emancipat și nu-s așa niciodată, bonus:

• Cum rezolvi frustrările care s-au adunat după ani și ani în care femeia ta a încercat să-ți arate cât de perfectă e ea.

Ochei? Episodul întâi, în curând.

Mmmmbine, dar civilizat e să știm că și fumatul este supus regulilor cuviinței, chiar dacă pe ușa României scrie gros, FUMATUL PERMIS.

Iar Maddame, ghidul tău într-ale etichetei, te va informa în marea-i locvacitate, ca să nu fii etichetat drept prost-crescut pentru că fumezi amboulea.

Un fumător va avea întotdeauna sculele necesare propagării viciului din dotare. Dacă n-ai țigări, cumpără-ți. Dacă n-ai țigări și nici bani de ele, lasă-te de fumat. Dacă n-ai brichetă câteodată, asta e. Dacă n-ai brichetă niciodată, nu ești cu adevărat fumător. Ce se întâmplă dacă ești în pustietate și vrei să arzi un cui? Freci două bețe până fac flacără?

E frumos să știi că fumatul se supune regulilor minorității. Adică într-o societate în care este un nefumător, e frumos să ții cont de confortul lui înainte să începi să fumegi ca locomotiva. În același ton, în următoarele situații nu se fumează:

• În prezența copiilor, a bolnavilor, a convalescenților.
• În spații închise sau prost aerisite.
• La masă. Chiar dacă ești într-un restaurant în care fumatul este permis, atunci când cineva de la masa ta mănâncă sau n-a terminat încă de mâncat, nu îți aprinzi țigara. Și nu, întrebarea “vă deranjează dacă fumez” nu te scutește de proastă creștere, chiar dacă omul aprobă printre îmbucături.
• În orice loc în care fumatul este interzis. Da, scriu asta pentru că am fost martoră la mustrarea unui gog care se dusese să fumeze la budă, în avion, și reușise să pornească detectoarele de fum.

Dacă ești într-un spațiu restrâns și cineva te roagă să nu fumezi, vei stinge țigara fără comentarii (sensibilule!) și grimase. Fumatul îi afectează direct pe cei din jur. Am fost în situația în care, convalescentă după o afecțiune respiratorie, să fiu nevoită să fumez pasiv zilnic. Chestia a dus la tărăgănarea bolii cu două luni. Noah, ce vreau să zic cu asta e că dacă te roagă cineva expres să nu fumezi (ceea ce nu prea se întâmplă, să fim sinceri), cu siguranță are un motiv întemeiat.

Într-o casă de nefumători nu se fumează. O, truism frumos! Eticheta spune că dacă ai un musafir fumător, îi vei oferi posibilitatea să fumeze (adică scrumieră, nu invitația pe balcon), dar fumătorul va arăta o mare considerație dacă alege să nu-și aprindă țigara în prezența unei majorități nefumătoare. Aici, desigur, mizăm mai mult pe delicatețea și rezistența individuală, căz doar fumător înrăit fiind, n-o să te abții cinci ore numai pentru că ești în vizită.

Nu arunca chiștoacele pe jos. Nu stinge țigara în pahar sau în farfurie. Nu scruma pe jos sau pe masă/în șervețel. Dacă nu există scrumelniță pe masă, cere scrumelniță, și nu-ți aprinde țigara înainte de a o primi.

Ține țigara elegant. Mai ales la dudui, ținutul țigării între degetul mare și arătător, ca mafioții din filmele proaste, sau atârnând în colțul gurii, ca la muncitorii de pe șantier, e o imagine ridicolă. Țigara se ține între arătător și degetul mijlociu.

Nu filosofa pe tema fumători/nefumători și drepturile fiecăruia. E dreptul fiecăruia să fumeze sau nu. Nu ești mai interesant dacă filosofezi bleg cum că “păcătos obicei”, în timp ce-ți aprinzi țigara. Nici dacă te uiți la nefumători ca la sărmani neinițiați care n-au aflat ce-i bun.  Fumatul e alegerea ta personală, ține de intimitatea ta, iar orice discuții pe margine sunt deplasate. Pe de altă parte, aviz nefumătorilor: lecțiile de morală și sănătate date unui fumător sunt degeaba. Și enervante.

Pipat plăcut și n-am cuvinte!

Maddame moderează comentariile. Există filtre care se înmulţesc pe zi ce trece, lista de spam creşte şi ea, nu sunt foarte iertătoare cu trollii şi atoateştiutorii.

Motivul e foarte simplu în momentul în care începi un blog, mergi pe ideea de a scoate într-o zi bani din el, de a te exprima liber într-un spaţiu mai mult sau mai puţin public şi de a crea o comunitate în jurul blogului tău, cu care să poţi comunica în felul de tine ales, unde cele trei variante nu se exclud una pe alta.

Când a început să scrie, acum un an, cam asta a fost ideea Maddamei: să creeze în jurul blogului o comunitate (indiferent de mărime) de oameni cu opinii inedite, cu o exprimare impecabilă în limba română, cu destul umor încât să nu se ia prea în serios şi destul de deştepţi încât un om cu inteligenţă medie, ca subsemnata, să mai aibă ceva de învăţat de la ei.

În sensul ăsta, aprobarea oricărui comentariu trollesc, exprimat odios, gramatical dezastruos sau, în fine, degeaba, ar fi un gest gratuit. Nu măsor în niciun fel traficul de pe blog (am avut analytics la început, dar am renunţat la el de suficient timp), n-o să vedeţi vreodată reclamă pe blog, nu va fi monetizat în niciun fel, deci singura chestie din care am de câştigat de pe urma blogului sunt comentariile deştepte ale cititorilor.

În sensul ăsta, de ce mi-aş da cu stângul în dreptul şi aş lăsa fiecare troll să comenteze aici, în ideea de exprimare liberă? Dacă gogul nu-şi vede comentariul aprobat, probabil va scânci un pic a cenzură după care îşi va vedea de drum, căz doară internetul e larg şi are loc pentru toate pulile noastre.

Moderarea comentariilor e modul cel mai uşor de a-ţi filtra baza de cititori şi de a conferi blogului tău stilul de care are nevoie. Am aplicat-o din ziua întâi, de când blogul meu practic nu exista în peisajul românesc. O văd ca pe un semn de respect faţă de oamenii care atunci când vorbesc, au ceva de zis, şi care nu merită să se înece între trolli şi degeabişti. Recomand cu căldură.

Azi, Maddame îţi prezintă ea însăşi o invenţie fenomenală a limbii române: pronumele de întărire. Pronumele de întărire este, aşa cum îi şi sugerează numele, un pronume care are rolul de a întări persoana la care se referă. Fiind el însuşi un pronume personal, este deci logic că se declină după gen, număr, caz şi persoană. După gen, carevasăzică. Nu genul ăla pe care îl slobozesc hipstării la sfârşitul fiecărui enunţ, ci însuşi genul care desemnează felul, soiul, tipul obiectului. Gen feminin şi masculin, gen, dacă înţelegi ce vreau să zic.

Să ne minunăm deci la câte forme poate îmbrăca pronumele de întărire.

• Formele feminine ar fi: eu însămi, tu însăţi, ea însăşi, noi însene, voi însevă, ele însele
• Formele masculine: eu însumi, tu însuţi, el însuşi, noi înşine, voi înşivă, ei înşişi
• Voi spune deci “eu însămi”, dacă sunt domniţă, “eu însumi”, dacă sunt domn.

Dacă tu, duduie cu 8 clase generale în palmares, vei ciripi că “tu însuţi” l-ai văzut pe Gigel cum o suduia pe Marghioala în faţa blocului, enunţul tău va suna în urechile unui terţ căzut la pace cu gramatica asemănător celebrului: “A cui e portocala? Al meu!” Şi cum mama ta nu e ungur, ca să nu fi aflat de declinări în fragedă pruncie, asemenea greşeli, mai ales în scris, mai ales la o bloggeriţă parfumată şi aranjată, sunt ca o muscă în ciorbă. Oricât de apetisantă ar fi, trecem mai departe şi cerem alta.

Este deja legendă faptul că doamnele creaţiei nu ştiu să accepte un compliment. Duduia ori îţi va demonstra detaliat şi cu cuvinte multe că nu ai dreptate (“cum să arăt bine, uită-te la mine ce riduri am, n-am dormit bine, am cearcăne, m-am îngrăşat cinci chile, celulita colcăie, mi s-a rupt o unghie şi tocmai cred că mi s-a dus un fir de la ciorap!”), ori se va fâstâci teribil şi va zâmbi tâmp, va mormăi ceva ininteligibil şi va schimba repede subiectul.

Sunt desigur celebre şi emancipatele, femeile moderne care suspectează intenţii mişeleşti şi interes meschin în spatele fiecărui cuvânt frumos. Complimentul tău, oricât de suav şi de nevinovat, va fi contracarat cu un scuipat viril între ochi: “tu pe cine crezi că prosteşti, bă? ce, crezi că m-am născut ieri? vă ştiu eu pe voi, bărbaţii, numai futai aveţi în cap!”

Doamnelor! Nu este nici elegant, nici politicos, să contracarăm un compliment ca şi cum ar fi o declaraţie de război. Cel mai simplu răspuns la un compliment este un zâmbet. Eventual cu “mulţumesc” ataşat. Foarte politicos este şi răspunsul complementar şi complimentar: adică răspundem tot cu un compliment: “mulţumesc, sunteţi foarte şarmant”, “complimentaţi cu o eleganţă desăvârşită” sau “înseamnă foarte mult pentru mine venind de la cineva ca dvs.”
Acum, comportamentul social cere exerciţiu. Un răspuns mai complicat, cum sunt cele de mai sus poate uşor aluneca în pretenţiozitate gratuită şi grotesc, atunci când nu-l adaptăm situaţiei şi persoanei.
De regulă, nu poţi da greş dacă zâmbeşti frumos şi mulţumeşti.

Domnilor! Atunci când complimentaţi, o minimă atenţie este necesară. Un compliment gol de conţinut, sec, de dragul vorbei fără rost, va lăsa întotdeauna impresia de libidinos şi superficial. Chiar dacă veţi primi un răspuns civilizat, veţi rămâne în mintea doamnei ca un tip simpluţ, lipsit de stil şi eleganţă.
Nu faceţi un compliment de dragul vrăjelii ieftine. Dacă nu aveţi nimic de admirat, mai bine abţineţi-vă de la comentarii. Impresia generală va fi mult mai bună.
Deasemenea, dragilor, să consideraţi zâmbetul şi răspunsul decent un semn că “am vrăjit-o”, “se lasă uşor”, “e proastă”, spune mai mult despre voi decât despre duduia care a răspuns civilizat la compliment. Nu confundaţi bunul simţ cu prostia şi nici o femeie educată cu o gâsculiţă care cade în cur la fiecare privire admirativă.

Să nu considerăm complimentul câmp de bătaie (“oare ce vrea de la mine?”, “oare o vrăjesc?”). E mult mai frumos şi mai elegant să ne întâlnim pe tărâmul bunelor intenţii. Pentru asta, o minimă sinceritate şi cuviinţa sunt necesare.

Ce mi-a plăcut la PatriArhi: Patrick şi Arhi sunt simpatici, iar Madi, doamna din spatele camerei, o femeie cu totul excepţională. Mi se pare frumoasă ideea de live chat şi de interacţiune cu cei din spatele monitorului. Mi-a plăcut şi faptul că nu ne luăm prea în serios şi că la un moment dat a intrat Channel, cel mai simpatic câine din lume, şi şi-a aşezat capul în poala mea. Atmosfera e relaxată iar oamenii mai mult decât frumoşi.

Ce n-am înţeles încă: Unde se poziţionează emisiunea. Este de divertisment? Ne hăhăim? Invităm manelişti şi dive porno să facem audienţă? Suntem talk-show? Dezbatem idei? Probabil şi datorită tinereţii emisiunii (numai trei episoade până acum), orientarea nu este încă definitivă. PatriArhi tatonează terenul, încă mai este în formare, în căutări. Ceea ce rezultă este un amalgam de idei şi concepte, lipseşte firul roşu.
Am simţit pe propria piele ieri săritura de la intelectual la trivial, de la hăhăială la metafizică.
Rezultatul ar fi fost bulversant şi pentru cel mai cu sânge rece invitat, iar live chatul, care ar fi avut rolul de a încuraja şi susţine discuţia, a devenit futil.

Sugestii de amator, fără ton definitiv şi arogant: Patrick şi Arhi sunt nişte tipi deştepţi. Ştiu să mănânce cu furculiţa şi cuţitul, au făcut nişte şcoli, au citit nişte cărţi. Nu există niciun motiv pentru care n-ar realiza o emisiune care să ţină publicul lipit de ecranele calculatoarelor.
Dar pentru asta vor trebui să se decidă dacă e hăis! sau cea! Şi, mai ales, să comunice (de preferat înainte de emisiune) şi să stabilească unde vor să ajungă. Ca moderator, rolul tău este să porţi conversaţia, nu să te laşi purtat de ea.
Deasemenea, e întotdeauna o idee bună să-ţi cunoşti invitatul. Să vezi cum ticăie, de unde să-l apuci şi până unde poţi merge cu el. Am fost acolo cu o oră înainte de emisiune, tocmai pentru a ajunge să-mi cunosc interlocutorii măcar superficial. Cel târziu după ora asta m-aş fi aşteptat ca prima întrebare să nu fie “cu ce te-a ajutat în viaţă faptul că eşti blondă?”.
Ca sugestie de pregătire, când ai un invitat cu blog personal, pe care îşi exprimă, argumentat sau nu, opiniile, punctul cel mai bun de plecare pentru o discuţie este chiar sus-numitul blog. Nu “de ce ţi-ai făcut blog?” ci opiniile exprimate pe el. Decente sau triviale, argumentate sau nu, politic corecte sau incorecte, ele pot constitui punctul de plecare pentru emisiunea ta. E simplu, e la îndemână şi nu cere decât un minim de timp şi de pregătire.
Deasemenea, deşi am salutat ideea lui Arhi de a lăsa cititorii blogului lui să stabilească întrebările care vor fi puse în emisiune, am realizat între timp că poate exact asta face moderatorul să piardă controlul discuţiei. Live chatul ataşat emisiunii are exact rolul de a o face interactivă. Iar fiind paralel cu discuţia, interacţiunea se va face la un nivel mult mai apropiat de personaj decât în cazul unor întrebări aruncate anticipat, la mişto, din puţul gândirii (huh, cam multe epitete aici).

În final, Maddame se înclină în faţa PatriArhilor, care mi-au câştigat simpatia în timp record şi în care am încredere că pot muta munţii. Cu un pic de voinţă.

Adică nah, sărutatul mâinii începe similar cu strânsul ei camaraderesc şi voinicesc. Numai că, deodată, unghiul se schimbă, podul palmei tale se înalţă spre buzele individului şi te trezeşti cu un sărut frumos, ca la carte, pe mânuţa ta fină. Asta în cazul cel mai simplu. În care tu, ca o adevărată doamnă, zâmbeşti frumos şi te-ai scos.

Cazul celălalt creează o problema de avânt. Ca să-i strângi mâna, funcţionăreşte, interlocutorului tău, îţi iei un pic de avânt, pentru ca strânsul să nu se transforme într-o atingere bleagă. Mâna ta să nu zacă, precum o cârpă umedă, în palma masculului feroce. Să simtă personalitatea prin degetele tale fine.

Şi atunci când unghiul se schimbă, brusc, simţi cum braţul tău opune rezistenţă. Omul trage de el în sus, tu în virtutea avântului îl tragi înapoi, că ai terminat, mă-nţelegi, cu strânsul mâinii.

Fii sinceră, ţi s-a întâmplat? Şi cum ai rezolvat discret, decent şi ca o doamnă momentul penibil?