Niciun dulce, oricât de gustos şi de lăudat, nu se compara cu “cocoşelul” (numit aşa pe meleagurile de baştină ale Maddamei datorită formei de cocoş în care era turnat zahărul ars) făcut de babă. Dacă un copil avea acadea, era acadeaua întregii comunităţi de prunci din cartier. Atât de instituţionalizat era cocoşelul în lumea copilăriei mele, încât când după ‘90 au apărut acadelele importate, rotunde şi colorate, tot cocoşei le-a rămas numele, în ciuda economiei de piaţă care le branduise Topi-Top.

Mai târziu, au reapărut în mahala tarabele cu halviţă, numită orăşenesc, nuga. Halviţă moale, cleioasă, dulce, cu câteva nuci răsfirate prin crema care ţi se lipea de dinţi, de buze şi de obraji şi după care toată apa din lume nu-ţi putea domoli setea.

Siropul de muguri de brad, făcut de bunici, pentru care nu exista nicio drumeţie, nicio excursie în natură fără latura practică de “adunat”: muguri de brad pentru sirop, ciuboţica cucului şi păpădie pentru ceai, lavandă pentru dulap, viorele pentru vază, tei şi muşeţel de pus la uscat pentru guturaiul care ne lovea an de an, de la prea mult alergat prin frig.

Baclavaua şi sarailia, dulci, zemoase şi mai ales ieftine erau nelipsite pe uliţa copilăriei. Ce ne păsa nouă că portocale se aduceau numai de câteva ori pe an, că îngheţata era una şi bună (la cornet sau la pachet), că rafturile în magazine erau goale şi sărăcia lucie oglinda în care ne vedeam zi de zi? Dulce să fie, şi noi eram fericiţi.

Cum mi-am adus aminte, dulce-amărui, de numitele cofeturi? Azi, într-un elan zaharisit, Maddame a mâncat, după ani şi ani în care a uitat de el, rahat. Colorat, dulce de-ţi lipeşte obrajii unul de celălalt, lipicios şi aromat. Rahat, monşer, îţi mai aduci aminte?

Şi nu, nici dacă îi laşi pe alţii să ia decizii pentru tine nu eşti scăpat de responsabilitate, pentru că la un moment dat ai hotărât să laşi controlul asupra ta unui terţ. Tot urmare a propriei decizii este. Vezi unde vreau să ajung, da?

Care-i faza cu corporaţiile? Corporaţiile au în spate nişte oameni tare deştepţi, care ştiu să profite de faptul că la un moment dat, în viaţă, tu te joci cu gândul de a lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Să-ţi insufle un set de valori etice. Să te facă să te simţi important într-un cerc restrâns de oameni fix ca tine. Desigur că nu contezi, dar ai senzaţia asta.

Cum ajungi acolo?

Interviul. Aici începe povestea. Încă înainte să vezi la faţă vreun angajat al corporaţiei, eşti dus într-o sală cu nişte alţi candidaţi, să dai o serie de teste. Dintre care unul este un test psihologic. Ai zice că un test psihologic nu este tocmai necesar când vrei să lucrezi într-o corporaţie, mai ales că întrebările nu sunt puse ca să vadă viitorul angajator dacă eşti cucu sau nu, sunt puse exact pentru a te încadra în anumite tipologii.

Deci alegi a, b sau c din întrebările testului psihologic. După care eşti chemat la alt interviu, în care se va discuta rezultatul. Întrebările sunt de genul
“Ai spus la un moment dat că îţi place uneori să nu faci nimic. Este pentru că îţi lipseşte iniţiativa?”
“A, nu, chiar dimpotrivă. Nu pot sta liniştit niciun pic, sunt o persoană foarte activă, dar sunt momente când vreau să meditez la viaţă etc etc etc”
Desigur că nu vei răspunde că timpul tău liber este sfânt şi dacă ai chef să zaci o zi, nu e treaba nimănui să evalueze asta drept lipsă de iniţiativă. Ai iniţiativa să zaci. Ar trebui să fie suficient.

Şi iată cum începe procesul de conformizare. Îţi dai seama destul de repede cum că dacă vrei să fii parte din corporaţie, trebuie să fii într-un anumit fel. Felul ăla sună tare bine: activ, pro-activ, optimist, creativ, cu putere de muncă, colegial, vesel, comunicativ, cu respect pentru autoritate, dar şi cu iniţiativă, spirit de echipă, bla-bla-bla. Corporaţia e un club exclusivist, mă-nţelegi, iar tu eşti mândru să faci parte din el.

Gata,te-ai angajat. Ai primul giob. După absolvire.

Spălarea pe creier. Faza a doua, şi cea mai importantă. În primele zile ţi se flutură pe sub nasul de proaspăt absolvent imagini cu scări pe care le ai de urcat de la nivelul de junior până ajungi tătucul tuturor celorlalţi. Vizual, frumos prezentat, serviciul tău se transformă dintr-o dată în carieră*, parcă vezi cum creşti şi înfloreşti în corporaţie şi în viaţă.

Eşti fericit şi mândru. Eşti înconjurat de oameni ca tine (nici nu-i de mirare, doar aţi trecut prin acelaşi test psihologic), sunteţi parte a unei mari familii cu principii solide, numai orizontul e limita. Căcaturi din astea.

Noi muncim, nu gândim. După care începe munca şi se petrec concomitent două chestii: unu - eşti strivit moraliceşte de superiorii tăi, care nu dau doi bani pe tine (pe bună dreptate, profesional în primul an eşti o nulitate, iar personal n-are nimeni timp să te evalueze), încolţind în tine ideea că “lasă că ajung eu în locul lor, să vezi atunci ce le fac la ăştia mici!”; doi - ţi se dă impresia unei false importanţe. Dacă vrei să pleci mai devreme într-o zi, nu zice nimeni nu, dar ţi se aminteşte că eşti parte din echipă, iar echipa este ca o familie care trebuie să treacă prin toate împreună. Spirit de echipă, ai uitat, coae? Dacă vrei să-ţi iei o zi liberă, oamenii sar în sus cum că “ce ne facem noi fără tine, eşti sigur că ţi-ai terminat toată treaba, vei avea toată ziua telefonul deschis? etc”. Ceea ce te face să ai impresia că fără tine totul se năruieşte.

Şi uite cum ajungi să ai impresia că eşti important, o rotiţă într-un mare mecanism care nu funcţionează fără tine. Ţi se bagă în fund traininguri şi cursuri, mergi în timbilding, ajungi ca prietenii cei mai buni să fie chiar colegii de serviciu. Pentru că oricum, cea mai mare parte din viaţă ţi-o petreci cu ei. E mai comod aşa.

Fiecare nou-venit vede la început chiar chestiile astea, şi le admiră respectuos – uau, cât de fain să fii prieten cu colegii de serviciu, ce chefuri, ce distracţie, ce viaţă frumoasă.

Nu, fraiere, când îţi petreci şi timpul liber cu aceiaşi oameni cu care munceşti, este pentru că ţi-ai pierdut restul prietenilor! Sau pentru că n-ai avut prieteni în primul rând!

Exact asta creează impresia unei false apartenenţe şi te leagă mental şi mai mult de corporaţie. Da, muncim mult, da, superiorii noştri se cacă în capul nostru, dar uite ce atmosferă faină e la birou!

Trezirea. La un moment dat, ajungi să pleci mai repede de la birou într-o zi. Pe la 5-6, aşa. Ajungi acasă şi-ţi dai seama brusc că n-ai ce face. Nu ştii cum să-ţi umpli timpul liber, ţi-ai pierdut exerciţiul în a trăi în afara corporaţiei. Deci intri pe messenger şi vorbeşti cu colegii de serviciu. Sau ieşiţi la o bere.

Desigur că nu te trezeşti. La un moment dat ori te saturi de muncă şi de înghiţit căcat de la superiorii tăi şi-ţi iei câmpii (în medie, după 2-3 ani), ori intri o lună în concediu medical şi realizezi că poate, doar poate, ar trebui s-o laşi mai uşor.

Demisia. Când îţi dai demisia, de obicei îţi auzi chestii la sentiment, cum că noi am investit în tine iar tu pleci acum, când suntem pe cale de-a ne recupera investiţia. Nerecunoscătorule!
Ceea ce nu ştii de fapt este că nimeni nu mizează pe tine că vei sta mai mult de 3 ani. Trei ani e tot ce au nevoie de la tine. În primii trei ani eşti plătit relativ prost (comparativ cu următorii ani, nu cu salariul mediu pe economie), munceşti să te afirmi, eşti destul de tânăr şi neexperimentat ca să poţi fi exploatat şi manipulat după regulile din manual şi n-ai pretenţii prea mari. De ce te-ar vrea mai mult decât atât, ca să vii cu idei şi cu gura mare?
10% rămân, 90% pleacă. Ăia 10% de obicei sunt atât de convinşi de propria importanţă şi de rolul lor în corporaţie, încât în general i-ai legat aproape pe viaţă.

Asta e tot. Atât de hulitul corporatism e apanajul oamenilor tineri şi neexperimentaţi, care încă se caută pe sine. Vor să creeze ceva în viaţă, să aibă sentimentul propriei valori şi să aparţină de un grup social. Nevoi simple, care duc însă la dependenţa majoră de un sistem impersonal axat pe profit. Asta e. Bişniţ iz bişniţ.

*CARIÉRĂ1, cariere, s.f. Exploatare minieră de unde se extrag diferite varietăți de substanțe minerale, materiale de construcții etc. . [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.

Pentru că sunt obişnuiţi de mici că tot timpul cineva va curăţa căcuţul produs de ei.

Mămica găteşte, spală chiloţi, face curat, se dă de trei ori peste cap şi îi dă pruncuşorului bani de cico şi de film, chiar dacă asta înseamnă că ea va purta încă o vară aceiaşi pantofi de acum cinci ani, pingeluiţi şi răs-pingeluiţi. Tăticul munceşte până cade ca să-şi tragă fiul adolescent sau pre-adolescent telefon de douăj de bulioane, să fie şi el în rând cu lumea.

Fetiţa nu mai suportă hainele din IDM şi vrea să meargă la cumpărături în mall? Mămica mai poartă încă un an pantofii de (acum) 6 ani.

Copiii cresc, învaţă sau nu, merg la facultate sau nu. Dacă merg, în fiecare săptămână, mămica îşi rupe spatele să care păpică făcută în casă până la mecanicul de tren, să mănânce pruncul ciorbă şi sarmale, că cine ştie cum mănâncă pe acolo. Primeşte rufele, le spală, le calcă, le trimite înapoi, că săracul prunc are de învăţat, de ce să se mai streseze şi cu asta!

Mai poartă încă 4-5 ani aceiaşi pantofi, ca să-i trimită pruncului de la facultate bani, că el învaţă, săracul, cum să se întreţină altfel decât cu bani de acasă?

Pruncul termină facultatea (mediocru) şi se angajează (la fel de mediocru, pentru că n-are experienţă ioc). Nu a muncit o oră în viaţa lui, dar acum se plânge că leafa e mică şi viaţa grea. Mămica şi tăticu suplimentează leafa din pensia lor, că săracu’ copil nu poate trăi din douăj de bulioane pe lună.

La ce duce asta? În loc să se obişnuiască cu munca de mic, copilul creşte puturos şi obişnuit să i se sufle în cur în tot ceea ce face. Are senzaţia că este exploatat pentru că trebuie să muncească 8-10 ore şi că nu e apreciat la adevărata valoare. Mămica şi tăticu continuă să-i plângă de milă şi să-i explice cum soarele răsare în curul lui şi cum el de neapreciat.

Anii trec. Copilul vrea casă, mămica face ipotecă. Copilul vrea mobilă, mămica mai face un credit. Rufele le spală tot mămica, sărmăluţa vine săptămânal cu trenul, copilul, săracul, se speteşte muncind şi nu e apreciat. Săracul.

Ce se întâmplă pe partea cealaltă? Mămica şi tăticu investesc tot timpul, banii şi energia în propăşirea progeniturii. Renunţă la tot ceea ce i-ar îndemna la dezvoltare personală şi evoluare pentru ăla micu. Frustrările şi regretele se adună, dar sunt ignorate, pentru că, nu-i aşa, ei trebuie să fie părinţi buni.

Ajung bătrâni, ies la pensie şi au mult timp liber. Dacă pruncul (de acum adult) îndrăzneşte să arate vreun semn de independenţă, de decizie proprie sau de iniţiativă, este pus la punct urgent: “Ne-am sacrificat pentru tine, nerecunoscătorule! 10 ani am purtat aceiaşi pantofi ca să te ţin pe tine în şcoală!”

Dependenţa se mută de pe o parte pe cealaltă iar conflictele escalează. Unde ajugem cu asta? La frustrări, nervi, certuri, neputinţă şi resentimente. Evoluţie ioc, responsabilitate ioc, iubirea sinceră e înlocuită de reproş şi de sentimente de vinovăţie.

Circul se repetă de la o generaţie la alta. În loc să ne obişnuim copilul cu munca şi cu valoarea banilor de mic (vrei bani de buzunar? speli maşina lu’ tac-tu şi primeşti bani. faci curat în casă-mai primeşti ceva. mergi la piaţă – încă un pic. vrei telefon mobil? iti aduni banii de buzunar cateva luni bune si-ti cumperi), îi suflăm în cur şi îi dăm impresia că ar fi buricul pământului. Renunţăm la tot ce ne e important ca să fie micuţul “fericit”, oricât de stupide ar fi pretenţiile lui. Curăţăm după el, chiar dacă asta înseamnă că niciodată nu va fi responsabil pentru propriile acţiuni. Când n-are chef de muncă, plângem că e exploatat.

După care ne mirăm că a ajuns exact produsul educaţiei pe care a primit-o.

M-am strămutat pe rând din Crângaşi în Regie şi în Pantelimon, în Titan şi în Alba Iulia, cu din ce în ce mai multe bagaje şi un zâmbet din ce în ce mai larg pe buze.

Nu rictus, nu ironie, zâmbet larg şi vesel, de puzderia de oameni coloraţi, de merţane lângă căruţe, de câini vagabonzi cu figuri de milogi, de vagabonzi cu figuri de câini, de manele vesele şi triste şi rocăreală aprigă în răspuns.

Am strămutat cu mine şi obiceiurile vechi ale copilăriei, salutatul pruncilor care mâncă seminţe în faţa blocului, ajutatul babelor cu pungi grele, zâmbitul la oameni pe stradă, graiul lent şi răbdarea, jovialitatea şi un simţ al umorului neclintit şi necruţător.

Am călcat oraşul în picioare de la un capăt la altul – cu bronşita aferentă cauzată de praf şi poluare, am bătut teatrele şi muzeele, dar şi cârciumi multe-multe. Am luat lumea şi viaţa aşa cum au venit şi am fost fericită.

Cum simt Bucureştiul? E murdar şi prăfuit, beton şi fier, poluant şi stresant, plin de proşti şi de ticniţi, subscriu, aşa e, fac plecăciune. Nu i-am dat mare credit de la început, nu l-am iubit dar nici nu mi-a cerut asta, ne tolerăm reciproc ca nişte bătrâni care au trăit o viaţă împreună şi s-au căsătorit aranjat de părinţi şi circumstanţe. Ne respectăm şi ştim ce să cerem unul de la celălalt. Eu îi cer libertate şi cultură, el îmi cere să-l las în păcatele lui şi să nu încerc să-l schimb acum, la bătrâneţe.

De ce, după balade vesele şi triste, tot îmi place Bucureştiul? E un oraş care cântă. Cam tare, cam fals, dar cântă.