Într-un interogatoriu recent, un om fain, dar neştiutor despre Maddame (cunoscut, deci, pe filieră profesională) m-a întrebat ce idealuri am. Dacă nu vreau să salvez lumea. Dacă nu vreau s-o îmbunătăţesc cumva. La naiba, măcar vreun scop ecologic sau ideologic să-mi înnobileze umila existenţă.

Cum discuţia se petrecea într-un cadru instituţionalizat iar cuvintele prin care Maddame se putea exprima erau numărate, mi-a încolţit ideea… citeşte mai departe guestpostul Maddamei la Andrei Crivăţ.

Niciun dulce, oricât de gustos şi de lăudat, nu se compara cu “cocoşelul” (numit aşa pe meleagurile de baştină ale Maddamei datorită formei de cocoş în care era turnat zahărul ars) făcut de babă. Dacă un copil avea acadea, era acadeaua întregii comunităţi de prunci din cartier. Atât de instituţionalizat era cocoşelul în lumea copilăriei mele, încât când după ‘90 au apărut acadelele importate, rotunde şi colorate, tot cocoşei le-a rămas numele, în ciuda economiei de piaţă care le branduise Topi-Top.

Mai târziu, au reapărut în mahala tarabele cu halviţă, numită orăşenesc, nuga. Halviţă moale, cleioasă, dulce, cu câteva nuci răsfirate prin crema care ţi se lipea de dinţi, de buze şi de obraji şi după care toată apa din lume nu-ţi putea domoli setea.

Siropul de muguri de brad, făcut de bunici, pentru care nu exista nicio drumeţie, nicio excursie în natură fără latura practică de “adunat”: muguri de brad pentru sirop, ciuboţica cucului şi păpădie pentru ceai, lavandă pentru dulap, viorele pentru vază, tei şi muşeţel de pus la uscat pentru guturaiul care ne lovea an de an, de la prea mult alergat prin frig.

Baclavaua şi sarailia, dulci, zemoase şi mai ales ieftine erau nelipsite pe uliţa copilăriei. Ce ne păsa nouă că portocale se aduceau numai de câteva ori pe an, că îngheţata era una şi bună (la cornet sau la pachet), că rafturile în magazine erau goale şi sărăcia lucie oglinda în care ne vedeam zi de zi? Dulce să fie, şi noi eram fericiţi.

Cum mi-am adus aminte, dulce-amărui, de numitele cofeturi? Azi, într-un elan zaharisit, Maddame a mâncat, după ani şi ani în care a uitat de el, rahat. Colorat, dulce de-ţi lipeşte obrajii unul de celălalt, lipicios şi aromat. Rahat, monşer, îţi mai aduci aminte?

Plecăciune adâncă pentru cei peste cincizeci de şoferi care au trecut la 10cm de noi, încetinind, cătinel-cătinel, să nu ne stropească. Am simţit un bun simţ străin în general de cetăţeanul capitalist grăbit, în zori-de-zi, şi inimile noastre s-au bucurat alături de bocancii uzi.

În rest, peisaj pitoresc mioritic, cu munţi de zăpadă, râuri şi lacuri topite care se vărsau în mare la colţ de stradă, vorba poetului: ce ţară mai are munte şi mare? Aş adăuga eu: chiar toate într-un singur oraş!

Români vajnici cu furci şi coase şi mai ales lopeţi dădeau zăpada din faţa casei. Urmaşi ai lui Ştefan cel Sfânt, în pufoaice şi gumari, cu eterna pungă (goală) a neamului nostru agăţată de braţ, mergeau numai ei ştiu unde. Birjari grăbiţi înjurau puloaia, frigul, căldura şi pe mama lui Ştefan cel Mare cu aglomeraţia ei cu tot. Cosînzene cochete derapau stupid pe neaua topită. Decor mioritic.

Am ajuns într-un final pe plantaţii, cu Dunărea curgând prin bocanci dar cu zâmbetul pe buze: Bucureştiul este şi va rămâne un sat mai mare.

De nu-ţi poţi lua o clipă în care să gândeşti
Dacă ce scrii tu, mândru, e fals sau e corect.
De-ţi place în alţi blogări cu ură să loveşti,
Punându-ţi masca bleagă de “cel mai înţelept”;

De rabzi să-ţi afli scrisul si spusa tălmacită
Drept adevăr, deşi tu ştii că-s bălării,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu poţi altele scorni;

Dacă stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă ceilalţi blogări îngenunchezi slugarnic
Deşi pe blog la tine îi tratezi cu dispret,
Crezând că eşti ca dânşii, chiar de te-nşeli amarnic!

Dacă nu pierzi momentul să fii oriunde troll
Şi-n anonimat te lăfăi, ca-n umbra unui pom
Al tău va fi tot netul cu tot prisosul său;
Vei fi-ntre trolli întâiul, dar niciodata OM …

Bibliografie: Inspiraţie de la Arhi, parafrazat după Anti-Dacă a lui Kostas Varnalis.

Maddame moderează comentariile. Există filtre care se înmulţesc pe zi ce trece, lista de spam creşte şi ea, nu sunt foarte iertătoare cu trollii şi atoateştiutorii.

Motivul e foarte simplu: în momentul în care începi un blog, mergi  pe ideea de a scoate într-o zi bani din el, de a te exprima liber într-un spaţiu mai mult sau mai puţin public şi de a crea o comunitate în jurul blogului tău, cu care să poţi comunica în felul de tine ales, unde cele trei variante nu se exclud una pe alta.

Când a început să scrie, acum un an, cam asta a fost ideea Maddamei: să creeze în jurul blogului o comunitate (indiferent de mărime) de oameni cu opinii inedite, cu o exprimare impecabilă în limba română, cu destul umor încât să nu se ia prea în serios şi destul de deştepţi încât un om cu inteligenţă medie, ca subsemnata, să mai aibă ceva de învăţat de la ei.

În sensul ăsta, aprobarea oricărui comentariu trollesc, exprimat odios, gramatical dezastruos sau, în fine, degeaba, ar fi un gest gratuit. Nu măsor în niciun fel traficul de pe blog (am avut analytics la început, dar am renunţat la el de suficient timp), n-o să vedeţi vreodată reclamă pe blog, nu va fi monetizat în niciun fel, deci singura chestie din care am de câştigat de pe urma blogului sunt comentariile deştepte ale cititorilor.

În sensul ăsta, de ce mi-aş da cu stângul în dreptul şi aş lăsa fiecare troll să comenteze aici, în ideea de exprimare liberă? Dacă gogul nu-şi vede comentariul aprobat, probabil va scânci un pic a cenzură după care îşi va vedea de drum, căz doară internetul e larg şi are loc pentru toate pulile noastre.

Moderarea comentariilor e modul cel mai uşor de a-ţi filtra baza de cititori şi de a conferi blogului tău stilul de care are nevoie. Am aplicat-o din ziua întâi, de când blogul meu practic nu exista în peisajul românesc. O văd ca pe un semn de respect faţă de oamenii care atunci când vorbesc, au ceva de zis, şi care nu merită să se înece între trolli şi degeabişti.  Recomand cu căldură.

Azi, Maddame îţi prezintă ea însăşi o invenţie fenomenală a limbii române: pronumele de întărire.  Pronumele de întărire este, aşa cum îi şi sugerează numele, un pronume care are rolul de a întări persoana la care se referă.  Fiind el însuşi un pronume personal, este deci logic că se declină după gen, număr, caz şi persoană. După gen, carevasăzică. Nu genul ăla pe care îl slobozesc hipstării la sfârşitul fiecărui enunţ, ci însuşi genul care desemnează felul, soiul, tipul obiectului. Gen feminin şi masculin, gen, dacă înţelegi ce vreau să zic.

Să ne minunăm deci la câte forme poate îmbrăca pronumele de întărire.

• Formele feminine ar fi: eu însămi, tu însăţi, ea însăşi, noi însene, voi însevă, ele însele.
• Formele masculine: eu însumi, tu însuţi, el însuşi, noi înşine, voi înşivă, ei înşişi.

Voi spune deci eu însămi dacă sunt domniţă, eu însumi dacă sunt domn.

Dacă tu, duduie cu 8 clase generale în palmares, vei ciripi că tu însuţi l-ai văzut pe Gigel cum o suduia pe Marghioala în faţa blocului, enunţul tău va suna în urechile unui terţ căzut la pace cu gramatica asemănător celebrului: A cui e portocala? Al meu! Şi cum mama ta nu e ungur, ca să nu fi aflat de declinări în fragedă pruncie, asemenea greşeli, mai ales în scris, mai ales la o bloggeriţă parfumată şi aranjată, sunt ca o muscă în ciorbă. Oricât de apetisantă ar fi, trecem mai departe şi cerem alta.

Cana roşie cu margarete a călătorit cu mine peste mări şi ţări, a zăcut între căni străine prăfuite pe raftul fiecărui serviciu pe care l-am avut, a ţinut litri întregi de ceai sau cafea, după toanele proprietăresei. Fără să fac din asta condiţie obligatorie, în fiecare dimineaţă mă întind după cana roşie cu margarete.

Aşa se nasc tabieturile. Şi vorbind acum de la înălţimea tinereţii mele, tabieturile nu-s ele însele chiar aşa un semn de decrepitudine şi burghezie. Or fi, poate, şi nişte locuri comune pe care le ducem cu noi prin viaţă, semn că rămânem aceiaşi, chiar dacă lumea în jurul nostru se (mai) schimbă.

Dar tu? Tabieturi, obiceiuri, tradiţii?

Deci filme. De familie. Ceea ce exclude horror-ul şi pornachele.

Singing In The Rain. Musical din 1952 cu Gene Kelly şi Debbie Reynolds. Un film vesel, vesel, cu dans mult şi spectaculos şi o poveste de dragoste uşoară şi comică.

The Sound Of Music. Dacă tot vorbeam de musicaluri, Sunetul Muzicii este tatalor. O familie băţoasă de austrieci primeşte o guvernantă nouă, care îi învaţă pe copii să fie copii şi pe tată să îi iubească. Apar naziştii. Ram-pam-pam! Bonus: Julie Andrews, care e frumoasă şi cântă superb.

What Women Want. Comedie drăguţă cu Mel Gibson şi Helent Hunt. Un nene cu mare succes la fomei, carieră şi toate cele, se electrocutează ca boul într-o seară. Dimineaţa se trezeşte şi vede că poate auzi ce gândesc toate gagicile din jurul lui. Nenea e Mel Gibson, ceea ce face totul şi mai cul.

Shrek. Primul Shrek. Căpcăun se îndrăgosteşte de prinţesă. Prinţesa e mai căpcăuniţă decât tot restul lumii. Lumea poveştilor se aruncă cu curul în sus şi te face să râzi cu sughiţuri. Animaţie pentru adulţi, dar de care râd şi copiii.

Lord Of The Rings. Trilogia LOTR este exact filmul de aventuri pe care vrei să-l vezi în vacanţă. Are de toate: acţiune, personaje bine conturate şi credibile, decoruri superbe, muzică celtică, bătaie, aventuri, iubire. Fă rost de ediţia extended, aia care s-a dat la cinema e mult scurtată. Şi dacă ai timp, citeşte şi cărţile. Asta dacă-ţi place aventura.

Red Cliff. Îţi place strategia de răzbel? În China? În Antichitate? Red Cliff este foarte bine făcut, cu un strop de misticism, onoare, demnitate, alea. În timpul celor Trei Regate, în China antică, e răzbel între dinastia Han şi regatele din vest (Xu) şi est (Vu). Cafteală! Fă rost de subtitrări, că e în chineză.

Arn. Asta dacă te interesează cruciadele şi faptele eroice. Un fiu de nobil suedez devine cruciat şi bate la cur necredincioşii. Până când se întâlneşte cu Saladin. Da, Saladin ăla, celebrul, onorabilul, fantasticul! Desigur cu subtitrări.

Inglorious Basterds. Ai zice că dacă ai văzut un film de-al lui Tarantino, le-ai văzut pe toate. Cu excepţia faptului că n-ai văzut IB, unde violenţa nu ţi se flutură pe subt nas, ci e speculată de personaje. Accentul e pus pe dialog (musai cu subtitrare) iar ironia e că personajele, cu excepţia Col. Hans Landa (dacă C. Waltz nu ia Oscar pentru asta, Hollywood-ul s-a dus definitiv la dracu), sunt de o prostie memorabilă. Prostie din aia care te face să râzi şi să plângi, pentru că deşi-s proşti cu spume, au o putere imensă asupra destinelor lumii. Frumos, alea.

Asta aşa, de început. Dacă mai aveţi, propuneţi cu încredere.

Mubuţi, carevasăzică.

Pentru aia, mubuţii ăştia, urâţi, incomozi şi alunecoşi pe orice fulg de zăpadă cum erau, aveau două calităţi mari: erau rezistenţi la apă şi ţineau cald. În rest, când s-a terminat moda mubuţilor, deşi era prea mică să-i peste estetic de asta, Maddame şi-a şters discret o lacrimă de fericire.

Până când:

De ce, dragă cititoare, de ce ai purta nişte botoşi care se numesc “cizme urâte”, care nici cald nu ţin, nici impermeabile nu-s, şi care aduc puternic a botoşii de casă care după câteva purtări put mai rău ca gura de canal? Pentru că aşa e cul acuma?

Poze ciordite de aici şi aici.

]]> http://www.maddame.info/2009/12/17/mubuti/feed/ 30 http://www.maddame.info/2009/12/15/vine-vacanta-cu-trenul-din-franta/ http://www.maddame.info/2009/12/15/vine-vacanta-cu-trenul-din-franta/#comments Tue, 15 Dec 2009 14:21:21 +0000 Maddame http://www.maddame.info/?p=1468 …şi avem cel puţin o săptămână în care să puturoşim cu graţie. Mâncărică este, beutură desigur, se anunţă frig şi ninsoare, Crăciun să fie, că de restul ne ocupăm noi.

Acum, poate mergeţi la şoping în Paris de Crăciun, caz in care tot ce urmează mai jos nu vi se adresează. Poate mergeţi la schi cu gaşca, în care caz distracţie plăcută şi pa-pa!

Dar poate petreceţi sărbătorile ca Maddame, discret, cu familia, cu brad şi cadouri în cerc intim şi cu lene maximă însoţită de muzică, film şi carte.

Şi dacă tot puturoşeşti o săptămână alături de Maddame, cade-se, zic, să vedem cu ce ne răsfăţăm în vacanţă – nu prea greu să fie, căci de digestie se ocupă sarmaua, dar nici trivial, căci de îndobitocire se ocupă media cu mare succes.

În exclusivitate! Maddame prezintă: ghid de lectură, beut şi puturoşeală pentru Crăciun et al.

1. Jane Eyre (Charlotte Bronte). Orfană crescută sever de către mătuşă îşi bătătoreşte drumul în viaţă.  Nu e frumoasă, nu e bogată, dar e deşteaptă. Se îndrăgosteşte de un urât înconjurat de femei frumoase. Are principii pe care contemplă să le trimită la dracu’ pentru iubire.

O carte care se citeşte uşor, scrisă la persoana întâi, destul de romantică, dar nu melodramatică. Pentru domnişoare.

Plus: E sănătos să treci prin clasici înainte să te apuci de literatura modernă. Jane Eyre are avantajul de a se citi uşor – de vacanţă, carevasăzică.

De beut alături: Vin fiert cu scorţişoară şi miere.

2. Poveste de Crăciun (Charles Dickens). Povestea a fost filmată în atât de multe variante, că practic nu-ţi va mai aduce nimic nou să o citeşti. Dar:  e fără excepţie reconfortant şi mişcător să fii martor al schimbării unui om ca urmare a reflecţiei asupra propriei vieţi. O metaforă frumoasă.

Plus: Intri în atmosfera sărbătorilor. Aia frumoasă şi sinceră, nu aia la ofertă în Carrefour.

De beut alături: Ceai negru cu lapte şi zahăr.

3. Lupul de stepă (Hermann Hesse). Pentru răzvrătiţi şi libertini. Harry Haller este neadaptat lumii burgheze în care trăieşte. Intelectual, monument de cunoaştere,  dar incapacitat în relaţiile interumane, se simte sfâşiat între cele două naturi: omul, cel dornic de iubire şi acceptare, şi lupul, care muşcă din el de fiecare dată când îşi găseşte un loc în lume.

Plus: Dacă eşti încă la vârsta întrebărilor (pubertate, adolescenţă), o să te întrebi cum de n-ai scris tu cartea.

De beut alături: Vin roşu. Sec. Sau lapte cald, dacă eşti la vârsta întrebărilor.

4. Harry Potter (J. K. Rowling). Nu e o glumă. HP este lectura perfectă de vacanţă. Cărţile sunt uşoare, nu se iau prea în serios, au pe alocuri un umor englezesc irezistibil şi creează o lume magică atât de veridică, încât ar putea chiar exista, undeva, într-un univers paralel. Sunt scrise în ritmul alert al unui roman poliţist şi te captivează fără echivoc.

Plus: ai ce vorbi cu copiii.

De beut alături: Ciocolată caldă. Din aia cu gust şi consistenţă de budincă. (Mmmm)

5. Moarte în La Fenice (Donna Leon). Roman poliţist. Acţiunea se petrece la Veneţia, într-un cadru pitoresc surpins excelent de scriitoare. Comisarul Brunetti, personajul principal al romanului, este adorabil. Primul roman din seria Brunetti (care a ajuns acum la numărul 17).

Plus: Descrierea Veneţiei, poţi să-ţi planifici următorul concediu numai citind cartea.

De beut alături: Grappa. Sau un vin alb demisec.

Pentru partea de puturoşeală, intuiţia îmi şopteşte că nimeni n-are nevoie de ghid. În episodul următor, vorbim de filme. Până atunci, ta-ta, dragilor!