Maddame

Primăvara nu se numără numai bobocii, ci și angajații. Câteodată dă cu plus, câteodată cu minus. În orice caz, primăvara aceasta a voastră Maddame numără interviurile, căz doar n-o să ședem la cules aceeași cafea pe aceeași plantație până când pensia sau loteria ne va izbăvi.

Ei bine, nene (ca să păstrăm nota optimistă din titlu), profesionalismul angajatorilor nu încetează a mă lăsa cu gura căscată. Cum Maddame trăiește după deviza “niciun interviu nu-i pierdere de timp”, căz doară să vorbești liber despre tine o oră nu-i tocmai lucru ușor, n-a ezitat a merge la nicio chemare de discuție profesională.

Desigur, în ideea că după ce mi-a citit siviul, orice angajator cam știe de unde bate vântul printre urechile subsemnatei. Care idee se dovedește uneori absurdă, cum vom demonstra în continuare.

Să purcedem deci la detalii.

Dragi deținători de plantații sau vechili, când chemați un gog la interviu în vederea angajării lui întru prestare de servicii,  nu uitați că interviul este  de ambele părți. Nu numai voi intervievați, ci sunteți intervievați înapoi. Criză sau nu, oamenii buni tot rari sunt și s-ar putea să vă trimită la dracu’ cu zâmbetul pe buze dacă vă comportați ca niște țărănoi.

Comportamentul de țărănoi include, dar nu se limitează la:

• Tutuit.  Tutuitul nonșalant e mai ales apanajul firmelor de recruiting. Se bat bărbătește cu tine pe burtă, deși e prima discuție și se petrece la telefon. La un interviu, tutuitul poate relaxa atmosfera, dar după acordul ambelor părți. Când cineva mă tutuiește din oficiu, am senzația surdă că ei nu caută un profesionist, ci o fomeie bună la toate care într-o zi va fi apelată  ”tanti Jeni” și va rămâne la birou după toată lumea, să ude florile.
• Chematul la interviu amboulea. Să zicem că tu cauți un dulgher, și găsești pe undeva siviul unui inginer agronom. Tu fiind agenție de recrutări (sau departament de haș-er), ce faci? Îl suni pe agronom, îl faci să vină la interviu povestindu-i de un “proiect” pe care-l ai, fără a da mai multe detalii, după care îi spui că nu e chiar calificat pentru giob, dar că îl poți angaja pe o poziție entry-level de dulgher, cu salariu corespunzător. Nu vă râdeți, că din experiență vorbesc!
• Întârziere. Dacă am de așteptat chiar și 15 minute la interviu, deja mă gândesc un om care la prima întâlnire te desconsideră, ca angajator va micționa pe capul tău cu jet puternic. Nu e greu să programezi un interviu încât să ajungi la timp, iar dacă eu sunt acolo, tu n-ai niciun motiv să nu fii. Asta dacă vrei să colaborăm. Vreodată.
• Vorbitul la telefon în timpul interviului. Să mori tu că ești om important? Nici cu “scuze, vai, e un telefon important”, nu te scoți, dacă ești atât de ocupat, cred că e decent să reprogramezi interviul. Și în plus, cine vrea un șef prost crescut? (Bine, hai, să răspunzi odată am mai tolerat. Dar să vorbești întruna e cam rușinos..)
• Întrebările tâmpite. Dacă mi-ai pus o întrebare iar eu ți-am răspuns “din motive personale”, e clar că e un subiect închis. Să mă întrebi “dar ce motive personale?” denotă că ai crescut în bananier iar tactul tău se limitează la a nu pune pornache la o înmormântare.  Și da, “cât câștigi” e o întrebare tâmpită, la care nu voi răspunde niciodată. Dacă vrei să mă angajezi, întreabă-mă cât vreau ca să vin la tine, nu cât câștig acum.
• Întrebări indirecte. Chestii psihologice, ocolitoare, la care trebuie să răspunzi, desigur, corect, deși habar n-ai unde vrea să ajungă, iar omul va deduce potrivirea ta pentru giob din ele ca un doctor care pune diagnosticul după ce a consultat piciorul patului.
• Prostia afișată. Bine, aici n-ai ce face, dacă ești prost, la un moment dat lumea se va prinde. Dar dacă se prinde după un sfert de oră, te-ai cam fript. Nota bene aici către departamentele de haș-er, nu-l lăsați chiar pe cel mai decerebrat dintre manageri să intervieveze. Un gog la un interviu m-a întrebat ce-i ăla blogging, și după ce i-am zis, a dat-o din top: adică așa ca feisbuk? Omul avea sub 35 de ani și nicio scuză.
• Corporate bullshit sau “valoarea mea, valoarea mea”. Sunt oamenii ăia care cred că a munci pentru corporația lor este scopul final al tuturor niggerilor din toată lumea. Plus ăia doi marțieni găsiți în anii 40 în câmp. Care nu-ți zic mare lucru despre ce căcat o să mănânci pe plantația lor, dar cer de la tine loialitate. Încă de la interviu! Dacă se poate să donezi benevol un rinichi, ar fi ideal. După deviza “e căcat, dar uite ce frumos strălucește”, corporațiile astea se așteaptă de la tine să te entuziasmezi la niște concepte goale și la ideea că lucrezi pentru, nu-i așa, cel mai bun. Aha.
• Problema bănuților. Bănuți, da, că să vorbim de bani e rușine mare. Majoritatea oamenilor cu care am discutat se rușinează când e vorba de beneficii de parcă ar avea un boț mare de căcat în gură, pe care musai îl voi înghiți dacă articulează cuvântul bani. “Și, ăăăă, deci, trebuie să discutăm și problema (problema! de parcă ar trebui rezolvată cât mai repede, să scăpăm naibii de ea din lume!) bănuților”.  Gogule, ce facem aici, vorbim de iubire sau de servici? Căz doar asta înseamnă servici, să faci ceva pentru care ești remunerat corespunzător. Nu e ca și cum ai fi mama, să muncesc pentru tine din iubire de aproapele. Deci bani. Cât vrei, cât îți oferim, negociem, vorbim, ne înțelegem sau nu. Capitalism, monșer, economie de piață și bișniț.

Cam așa. Pentru că se scriu o mie de articole care ne învață cum să ne purtăm la interviu, dar niciunul despre cum să intervievăm. Și pentru că am întâlnit un singur nene pentru care nimic din cele de mai sus nu se aplică. Unul. Cam subțire.

Motto: „The world is fine! The people are fucked!” (George Carlin)

Într-un interogatoriu recent, un om fain, dar neştiutor despre Maddame (cunoscut, deci, pe filieră profesională) m-a întrebat ce idealuri am. Dacă nu vreau să salvez lumea. Dacă nu vreau s-o îmbunătăţesc cumva. La naiba, măcar vreun scop ecologic sau ideologic să-mi înnobileze umila existenţă.

Cum discuţia se petrecea într-un cadru instituţionalizat iar cuvintele prin care Maddame se putea exprima erau numărate, mi-a încolţit ideea… citeşte mai departe guestpostul Maddamei la Andrei Crivăţ.

Înainte ca papilele tale să se fi rafinat cu creme brulee, mousse au chocolat, tiramisu si melon glace, cu mult înainte ca dulciurile să aibă branduri mai degrabă decât gusturi, ambalaje colorate mai atrăgătoare decât conţinutul şi reclame nonconformist-dulceag-sexoase, probabil te duceai şi tu, cu leul obţinut cu greu de la mama sau bunica, la baba din colţul străzii care vindea acadele de zahăr ars, făcute în casă.

Niciun dulce, oricât de gustos şi de lăudat, nu se compara cu “cocoşelul” (numit aşa pe meleagurile de baştină ale Maddamei datorită formei de cocoş în care era turnat zahărul ars) făcut de babă. Dacă un copil avea acadea, era acadeaua întregii comunităţi de prunci din cartier. Atât de instituţionalizat era cocoşelul în lumea copilăriei mele, încât când după ‘90 au apărut acadelele importate, rotunde şi colorate, tot cocoşei le-a rămas numele, în ciuda economiei de piaţă care le branduise Topi-Top.

Mai târziu, au reapărut în mahala tarabele cu halviţă, numită orăşenesc, nuga. Halviţă moale, cleioasă, dulce, cu câteva nuci răsfirate prin crema care ţi se lipea de dinţi, de buze şi de obraji şi după care toată apa din lume nu-ţi putea domoli setea.

Siropul de muguri de brad, făcut de bunici, pentru care nu exista nicio drumeţie, nicio excursie în natură fără latura practică de “adunat”: muguri de brad pentru sirop, ciuboţica cucului şi păpădie pentru ceai, lavandă pentru dulap, viorele pentru vază, tei şi muşeţel de pus la uscat pentru guturaiul care ne lovea an de an, de la prea mult alergat prin frig.

Baclavaua şi sarailia, dulci, zemoase şi mai ales ieftine erau nelipsite pe uliţa copilăriei. Ce ne păsa nouă că portocale se aduceau numai de câteva ori pe an, că îngheţata era una şi bună (la cornet sau la pachet), că rafturile în magazine erau goale şi sărăcia lucie oglinda în care ne vedeam zi de zi? Dulce să fie, şi noi eram fericiţi.

Cum mi-am adus aminte, dulce-amărui, de numitele cofeturi? Azi, într-un elan zaharisit, Maddame a mâncat, după ani şi ani în care a uitat de el, rahat. Colorat, dulce de-ţi lipeşte obrajii unul de celălalt, lipicios şi aromat. Rahat, monşer, îţi mai aduci aminte?

S-a anunţat ploaie şi furtună, monşer, iar mobilul familiei M zace secătuit de puteri subt un metru de omăt. Drept pentru care subsemnata împreună cu consortul au purces în dimineaţa de azi pe jos spre plantaţiile din dotare. “Pe jos” este, desigur, un eufemism aici, pentru că de fapt am mers pe apă, de mai că ne simţeam ca nişte zei – sau raţe, după caz.

Plecăciune adâncă pentru cei peste cincizeci de şoferi care au trecut la 10cm de noi, încetinind, cătinel-cătinel, să nu ne stropească. Am simţit un bun simţ străin în general de cetăţeanul capitalist grăbit, în zori-de-zi, şi inimile noastre s-au bucurat alături de bocancii uzi.

În rest, peisaj pitoresc mioritic, cu munţi de zăpadă, râuri şi lacuri topite care se vărsau în mare la colţ de stradă, vorba poetului: ce ţară mai are munte şi mare? Aş adăuga eu: chiar toate într-un singur oraş!

Iobagi vajnici cu furci şi coase şi mai ales lopeţi dădeau zăpada din faţa casei. Urmaşi ai lui Ştefan cel Sfânt, în pufoaice şi gumari, cu eterna pungă (goală) a neamului nostru agăţată de braţ, mergeau numai ei ştiu unde. Birjari grăbiţi înjurau puloaia, frigul, căldura şi pe mama lui Ştefan cel Mare cu aglomeraţia ei cu tot. Cosînzene cochete derapau stupid pe neaua topită. Decor mioritic.

Am ajuns într-un final pe plantaţii, cu Dunărea curgând prin bocanci dar cu zâmbetul pe buze: Bucureştiul este şi va rămâne un sat mai mare.

De poti să-njuri cu sete cand altul te repede-
Facând-o pe deşteptul, nimic nu poţi să ierţi;
De nu te-ncrezi în nimeni, si nimeni nu te crede;
De-ţi poti ierta prostia, dar pe alţii îi cerţi;

De nu-ţi poţi lua o clipă în care să gândeşti
Dacă ce scrii tu, mândru, e fals sau e corect.
De-ţi place în alţi blogări cu ură să loveşti,
Punându-ţi masca bleagă de “cel mai înţelept”;

De rabzi să-ţi afli scrisul si spusa tălmacită
Drept adevăr, deşi tu ştii că-s bălării,
Când vorbele şi fapta în vânt ţi-s risipite,
Tu dându-le la dracu poţi altele scorni;

Dacă stând în mulţime te-mpăunezi semeţ,
Dar lângă ceilalţi blogări îngenunchezi slugarnic
Deşi pe blog la tine îi tratezi cu dispret,
Crezând că eşti ca dânşii, chiar de te-nşeli amarnic!

Dacă nu pierzi momentul să fii oriunde troll
Şi-n anonimat te lăfăi, ca-n umbra unui pom
Al tău va fi tot netul cu tot prisosul său;
Vei fi-ntre trolli întâiul, dar niciodata OM …

Bibliografie: Inspiraţie de la Arhi, parafrazat după Anti-Dacă a lui Kostas Varnalis.

N-am de gând acum să inventez apa caldă. Toată lumea îşi dă cu părerea cum că ori “jos cenzura!” – deci lăsăm fiecare gog să urle ce şi cum vrea pe blog la noi, ori că “aici eşti la mine acasă, deci te comporţi cum zic eu!”, deci gogul care ne calcă prea mult pe bătături va zbura discret de pe blog fără posibilitate de apel.

Maddame moderează comentariile. Există filtre care se înmulţesc pe zi ce trece, lista de spam creşte şi ea, nu sunt foarte iertătoare cu trollii şi atoateştiutorii.

Motivul e foarte simplu în momentul în care începi un blog, mergi pe ideea de a scoate într-o zi bani din el, de a te exprima liber într-un spaţiu mai mult sau mai puţin public şi de a crea o comunitate în jurul blogului tău, cu care să poţi comunica în felul de tine ales, unde cele trei variante nu se exclud una pe alta.

Când a început să scrie, acum un an, cam asta a fost ideea Maddamei: să creeze în jurul blogului o comunitate (indiferent de mărime) de oameni cu opinii inedite, cu o exprimare impecabilă în limba română, cu destul umor încât să nu se ia prea în serios şi destul de deştepţi încât un om cu inteligenţă medie, ca subsemnata, să mai aibă ceva de învăţat de la ei.

În sensul ăsta, aprobarea oricărui comentariu trollesc, exprimat odios, gramatical dezastruos sau, în fine, degeaba, ar fi un gest gratuit. Nu măsor în niciun fel traficul de pe blog (am avut analytics la început, dar am renunţat la el de suficient timp), n-o să vedeţi vreodată reclamă pe blog, nu va fi monetizat în niciun fel, deci singura chestie din care am de câştigat de pe urma blogului sunt comentariile deştepte ale cititorilor.

În sensul ăsta, de ce mi-aş da cu stângul în dreptul şi aş lăsa fiecare troll să comenteze aici, în ideea de exprimare liberă? Dacă gogul nu-şi vede comentariul aprobat, probabil va scânci un pic a cenzură după care îşi va vedea de drum, căz doară internetul e larg şi are loc pentru toate pulile noastre.

Moderarea comentariilor e modul cel mai uşor de a-ţi filtra baza de cititori şi de a conferi blogului tău stilul de care are nevoie. Am aplicat-o din ziua întâi, de când blogul meu practic nu exista în peisajul românesc. O văd ca pe un semn de respect faţă de oamenii care atunci când vorbesc, au ceva de zis, şi care nu merită să se înece între trolli şi degeabişti. Recomand cu căldură.

Că tăt o venit anul nou, hai să ne propunem să fim mai buni, mai generoşi, mai drepţi, mai corecţi. E bună asta cu mai corecţi. Mai ales corecţi gramatical am putea să fim, dacă tot aşezăm strat peste strat de cogitări în blogosferă.

Azi, Maddame îţi prezintă ea însăşi o invenţie fenomenală a limbii române: pronumele de întărire. Pronumele de întărire este, aşa cum îi şi sugerează numele, un pronume care are rolul de a întări persoana la care se referă. Fiind el însuşi un pronume personal, este deci logic că se declină după gen, număr, caz şi persoană. După gen, carevasăzică. Nu genul ăla pe care îl slobozesc hipstării la sfârşitul fiecărui enunţ, ci însuşi genul care desemnează felul, soiul, tipul obiectului. Gen feminin şi masculin, gen, dacă înţelegi ce vreau să zic.

Să ne minunăm deci la câte forme poate îmbrăca pronumele de întărire.

• Formele feminine ar fi: eu însămi, tu însăţi, ea însăşi, noi însene, voi însevă, ele însele
• Formele masculine: eu însumi, tu însuţi, el însuşi, noi înşine, voi înşivă, ei înşişi
• Voi spune deci “eu însămi”, dacă sunt domniţă, “eu însumi”, dacă sunt domn.

Dacă tu, duduie cu 8 clase generale în palmares, vei ciripi că “tu însuţi” l-ai văzut pe Gigel cum o suduia pe Marghioala în faţa blocului, enunţul tău va suna în urechile unui terţ căzut la pace cu gramatica asemănător celebrului: “A cui e portocala? Al meu!” Şi cum mama ta nu e ungur, ca să nu fi aflat de declinări în fragedă pruncie, asemenea greşeli, mai ales în scris, mai ales la o bloggeriţă parfumată şi aranjată, sunt ca o muscă în ciorbă. Oricât de apetisantă ar fi, trecem mai departe şi cerem alta.

Cana roşie cu margarete mi-a însoţit discret dimineţile în ultimii cinci ani. A fost un cadou neaşteptat de la domnul M, care văzând cum o frământam între degete în veselă admiraţie, a dus-o discret la casă după care a depus-o fără fast în raftul cu ceşti nepereche din camera noastră de cămin.

Cana roşie cu margarete a călătorit cu mine peste mări şi ţări, a zăcut între căni străine prăfuite pe raftul fiecărui serviciu pe care l-am avut, a ţinut litri întregi de ceai sau cafea, după toanele proprietăresei. Fără să fac din asta condiţie obligatorie, în fiecare dimineaţă mă întind după cana roşie cu margarete.

Aşa se nasc tabieturile. Şi vorbind acum de la înălţimea tinereţii mele, tabieturile nu-s ele însele chiar aşa un semn de decrepitudine şi burghezie. Or fi, poate, şi nişte locuri comune pe care le ducem cu noi prin viaţă, semn că rămânem aceiaşi, chiar dacă lumea în jurul nostru se (mai) schimbă.

Dar tu? Tabieturi, obiceiuri, tradiţii?

-Eşti frumoasă azi.
-Pleacă bă de-aici cu vrăjeala.

Este deja legendă faptul că doamnele creaţiei nu ştiu să accepte un compliment. Duduia ori îţi va demonstra detaliat şi cu cuvinte multe că nu ai dreptate (“cum să arăt bine, uită-te la mine ce riduri am, n-am dormit bine, am cearcăne, m-am îngrăşat cinci chile, celulita colcăie, mi s-a rupt o unghie şi tocmai cred că mi s-a dus un fir de la ciorap!”), ori se va fâstâci teribil şi va zâmbi tâmp, va mormăi ceva ininteligibil şi va schimba repede subiectul.

Sunt desigur celebre şi emancipatele, femeile moderne care suspectează intenţii mişeleşti şi interes meschin în spatele fiecărui cuvânt frumos. Complimentul tău, oricât de suav şi de nevinovat, va fi contracarat cu un scuipat viril între ochi: “tu pe cine crezi că prosteşti, bă? ce, crezi că m-am născut ieri? vă ştiu eu pe voi, bărbaţii, numai futai aveţi în cap!”

Doamnelor! Nu este nici elegant, nici politicos, să contracarăm un compliment ca şi cum ar fi o declaraţie de război. Cel mai simplu răspuns la un compliment este un zâmbet. Eventual cu “mulţumesc” ataşat. Foarte politicos este şi răspunsul complementar şi complimentar: adică răspundem tot cu un compliment: “mulţumesc, sunteţi foarte şarmant”, “complimentaţi cu o eleganţă desăvârşită” sau “înseamnă foarte mult pentru mine venind de la cineva ca dvs.”
Acum, comportamentul social cere exerciţiu. Un răspuns mai complicat, cum sunt cele de mai sus poate uşor aluneca în pretenţiozitate gratuită şi grotesc, atunci când nu-l adaptăm situaţiei şi persoanei.
De regulă, nu poţi da greş dacă zâmbeşti frumos şi mulţumeşti.

Domnilor! Atunci când complimentaţi, o minimă atenţie este necesară. Un compliment gol de conţinut, sec, de dragul vorbei fără rost, va lăsa întotdeauna impresia de libidinos şi superficial. Chiar dacă veţi primi un răspuns civilizat, veţi rămâne în mintea doamnei ca un tip simpluţ, lipsit de stil şi eleganţă.
Nu faceţi un compliment de dragul vrăjelii ieftine. Dacă nu aveţi nimic de admirat, mai bine abţineţi-vă de la comentarii. Impresia generală va fi mult mai bună.
Deasemenea, dragilor, să consideraţi zâmbetul şi răspunsul decent un semn că “am vrăjit-o”, “se lasă uşor”, “e proastă”, spune mai mult despre voi decât despre duduia care a răspuns civilizat la compliment. Nu confundaţi bunul simţ cu prostia şi nici o femeie educată cu o gâsculiţă care cade în cur la fiecare privire admirativă.

Să nu considerăm complimentul câmp de bătaie (“oare ce vrea de la mine?”, “oare o vrăjesc?”). E mult mai frumos şi mai elegant să ne întâlnim pe tărâmul bunelor intenţii. Pentru asta, o minimă sinceritate şi cuviinţa sunt necesare.

Eşti responsabil pentru propriile decizii. Degeaba încerci să împingi vina pe mama, pe tata, pe mediu, pe stat, pe politicieni, pe evrei, pe homosexuali sau pe ţigani, la finalul zilei eşti singur – tu cu deciziile pe care le-ai luat şi care vor determina viaţa pe care o duci.

Şi nu, nici dacă îi laşi pe alţii să ia decizii pentru tine nu eşti scăpat de responsabilitate, pentru că la un moment dat ai hotărât să laşi controlul asupra ta unui terţ. Tot urmare a propriei decizii este. Vezi unde vreau să ajung, da?

Care-i faza cu corporaţiile? Corporaţiile au în spate nişte oameni tare deştepţi, care ştiu să profite de faptul că la un moment dat, în viaţă, tu te joci cu gândul de a lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Să-ţi insufle un set de valori etice. Să te facă să te simţi important într-un cerc restrâns de oameni fix ca tine. Desigur că nu contezi, dar ai senzaţia asta.

Cum ajungi acolo?

Interviul. Aici începe povestea. Încă înainte să vezi la faţă vreun angajat al corporaţiei, eşti dus într-o sală cu nişte alţi candidaţi, să dai o serie de teste. Dintre care unul este un test psihologic. Ai zice că un test psihologic nu este tocmai necesar când vrei să lucrezi într-o corporaţie, mai ales că întrebările nu sunt puse ca să vadă viitorul angajator dacă eşti cucu sau nu, sunt puse exact pentru a te încadra în anumite tipologii.

Deci alegi a, b sau c din întrebările testului psihologic. După care eşti chemat la alt interviu, în care se va discuta rezultatul. Întrebările sunt de genul
“Ai spus la un moment dat că îţi place uneori să nu faci nimic. Este pentru că îţi lipseşte iniţiativa?”
“A, nu, chiar dimpotrivă. Nu pot sta liniştit niciun pic, sunt o persoană foarte activă, dar sunt momente când vreau să meditez la viaţă etc etc etc”
Desigur că nu vei răspunde că timpul tău liber este sfânt şi dacă ai chef să zaci o zi, nu e treaba nimănui să evalueze asta drept lipsă de iniţiativă. Ai iniţiativa să zaci. Ar trebui să fie suficient.

Şi iată cum începe procesul de conformizare. Îţi dai seama destul de repede cum că dacă vrei să fii parte din corporaţie, trebuie să fii într-un anumit fel. Felul ăla sună tare bine: activ, pro-activ, optimist, creativ, cu putere de muncă, colegial, vesel, comunicativ, cu respect pentru autoritate, dar şi cu iniţiativă, spirit de echipă, bla-bla-bla. Corporaţia e un club exclusivist, mă-nţelegi, iar tu eşti mândru să faci parte din el.

Gata,te-ai angajat. Ai primul giob. După absolvire.

Spălarea pe creier. Faza a doua, şi cea mai importantă. În primele zile ţi se flutură pe sub nasul de proaspăt absolvent imagini cu scări pe care le ai de urcat de la nivelul de junior până ajungi tătucul tuturor celorlalţi. Vizual, frumos prezentat, serviciul tău se transformă dintr-o dată în carieră*, parcă vezi cum creşti şi înfloreşti în corporaţie şi în viaţă.

Eşti fericit şi mândru. Eşti înconjurat de oameni ca tine (nici nu-i de mirare, doar aţi trecut prin acelaşi test psihologic), sunteţi parte a unei mari familii cu principii solide, numai orizontul e limita. Căcaturi din astea.

Noi muncim, nu gândim. După care începe munca şi se petrec concomitent două chestii: unu - eşti strivit moraliceşte de superiorii tăi, care nu dau doi bani pe tine (pe bună dreptate, profesional în primul an eşti o nulitate, iar personal n-are nimeni timp să te evalueze), încolţind în tine ideea că “lasă că ajung eu în locul lor, să vezi atunci ce le fac la ăştia mici!”; doi - ţi se dă impresia unei false importanţe. Dacă vrei să pleci mai devreme într-o zi, nu zice nimeni nu, dar ţi se aminteşte că eşti parte din echipă, iar echipa este ca o familie care trebuie să treacă prin toate împreună. Spirit de echipă, ai uitat, coae? Dacă vrei să-ţi iei o zi liberă, oamenii sar în sus cum că “ce ne facem noi fără tine, eşti sigur că ţi-ai terminat toată treaba, vei avea toată ziua telefonul deschis? etc”. Ceea ce te face să ai impresia că fără tine totul se năruieşte.

Şi uite cum ajungi să ai impresia că eşti important, o rotiţă într-un mare mecanism care nu funcţionează fără tine. Ţi se bagă în fund traininguri şi cursuri, mergi în timbilding, ajungi ca prietenii cei mai buni să fie chiar colegii de serviciu. Pentru că oricum, cea mai mare parte din viaţă ţi-o petreci cu ei. E mai comod aşa.

Fiecare nou-venit vede la început chiar chestiile astea, şi le admiră respectuos – uau, cât de fain să fii prieten cu colegii de serviciu, ce chefuri, ce distracţie, ce viaţă frumoasă.

Nu, fraiere, când îţi petreci şi timpul liber cu aceiaşi oameni cu care munceşti, este pentru că ţi-ai pierdut restul prietenilor! Sau pentru că n-ai avut prieteni în primul rând!

Exact asta creează impresia unei false apartenenţe şi te leagă mental şi mai mult de corporaţie. Da, muncim mult, da, superiorii noştri se cacă în capul nostru, dar uite ce atmosferă faină e la birou!

Trezirea. La un moment dat, ajungi să pleci mai repede de la birou într-o zi. Pe la 5-6, aşa. Ajungi acasă şi-ţi dai seama brusc că n-ai ce face. Nu ştii cum să-ţi umpli timpul liber, ţi-ai pierdut exerciţiul în a trăi în afara corporaţiei. Deci intri pe messenger şi vorbeşti cu colegii de serviciu. Sau ieşiţi la o bere.

Desigur că nu te trezeşti. La un moment dat ori te saturi de muncă şi de înghiţit căcat de la superiorii tăi şi-ţi iei câmpii (în medie, după 2-3 ani), ori intri o lună în concediu medical şi realizezi că poate, doar poate, ar trebui s-o laşi mai uşor.

Demisia. Când îţi dai demisia, de obicei îţi auzi chestii la sentiment, cum că noi am investit în tine iar tu pleci acum, când suntem pe cale de-a ne recupera investiţia. Nerecunoscătorule!
Ceea ce nu ştii de fapt este că nimeni nu mizează pe tine că vei sta mai mult de 3 ani. Trei ani e tot ce au nevoie de la tine. În primii trei ani eşti plătit relativ prost (comparativ cu următorii ani, nu cu salariul mediu pe economie), munceşti să te afirmi, eşti destul de tânăr şi neexperimentat ca să poţi fi exploatat şi manipulat după regulile din manual şi n-ai pretenţii prea mari. De ce te-ar vrea mai mult decât atât, ca să vii cu idei şi cu gura mare?
10% rămân, 90% pleacă. Ăia 10% de obicei sunt atât de convinşi de propria importanţă şi de rolul lor în corporaţie, încât în general i-ai legat aproape pe viaţă.

Asta e tot. Atât de hulitul corporatism e apanajul oamenilor tineri şi neexperimentaţi, care încă se caută pe sine. Vor să creeze ceva în viaţă, să aibă sentimentul propriei valori şi să aparţină de un grup social. Nevoi simple, care duc însă la dependenţa majoră de un sistem impersonal axat pe profit. Asta e. Bişniţ iz bişniţ.

*CARIÉRĂ1, cariere, s.f. Exploatare minieră de unde se extrag diferite varietăți de substanțe minerale, materiale de construcții etc. . [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.