Maddame

Că tăt o venit anul nou, hai să ne propunem să fim mai buni, mai generoşi, mai drepţi, mai corecţi. E bună asta cu mai corecţi. Mai ales corecţi gramatical am putea să fim, dacă tot aşezăm strat peste strat de cogitări în blogosferă.

Azi, Maddame îţi prezintă ea însăşi o invenţie fenomenală a limbii române: pronumele de întărire. Pronumele de întărire este, aşa cum îi şi sugerează numele, un pronume care are rolul de a întări persoana la care se referă. Fiind el însuşi un pronume personal, este deci logic că se declină după gen, număr, caz şi persoană. După gen, carevasăzică. Nu genul ăla pe care îl slobozesc hipstării la sfârşitul fiecărui enunţ, ci însuşi genul care desemnează felul, soiul, tipul obiectului. Gen feminin şi masculin, gen, dacă înţelegi ce vreau să zic.

Să ne minunăm deci la câte forme poate îmbrăca pronumele de întărire.

• Formele feminine ar fi: eu însămi, tu însăţi, ea însăşi, noi însene, voi însevă, ele însele
• Formele masculine: eu însumi, tu însuţi, el însuşi, noi înşine, voi înşivă, ei înşişi
• Voi spune deci “eu însămi”, dacă sunt domniţă, “eu însumi”, dacă sunt domn.

Dacă tu, duduie cu 8 clase generale în palmares, vei ciripi că “tu însuţi” l-ai văzut pe Gigel cum o suduia pe Marghioala în faţa blocului, enunţul tău va suna în urechile unui terţ căzut la pace cu gramatica asemănător celebrului: “A cui e portocala? Al meu!” Şi cum mama ta nu e ungur, ca să nu fi aflat de declinări în fragedă pruncie, asemenea greşeli, mai ales în scris, mai ales la o bloggeriţă parfumată şi aranjată, sunt ca o muscă în ciorbă. Oricât de apetisantă ar fi, trecem mai departe şi cerem alta.

Cana roşie cu margarete mi-a însoţit discret dimineţile în ultimii cinci ani. A fost un cadou neaşteptat de la domnul M, care văzând cum o frământam între degete în veselă admiraţie, a dus-o discret la casă după care a depus-o fără fast în raftul cu ceşti nepereche din camera noastră de cămin.

Cana roşie cu margarete a călătorit cu mine peste mări şi ţări, a zăcut între căni străine prăfuite pe raftul fiecărui serviciu pe care l-am avut, a ţinut litri întregi de ceai sau cafea, după toanele proprietăresei. Fără să fac din asta condiţie obligatorie, în fiecare dimineaţă mă întind după cana roşie cu margarete.

Aşa se nasc tabieturile. Şi vorbind acum de la înălţimea tinereţii mele, tabieturile nu-s ele însele chiar aşa un semn de decrepitudine şi burghezie. Or fi, poate, şi nişte locuri comune pe care le ducem cu noi prin viaţă, semn că rămânem aceiaşi, chiar dacă lumea în jurul nostru se (mai) schimbă.

Dar tu? Tabieturi, obiceiuri, tradiţii?

-Eşti frumoasă azi.
-Pleacă bă de-aici cu vrăjeala.

Este deja legendă faptul că doamnele creaţiei nu ştiu să accepte un compliment. Duduia ori îţi va demonstra detaliat şi cu cuvinte multe că nu ai dreptate (“cum să arăt bine, uită-te la mine ce riduri am, n-am dormit bine, am cearcăne, m-am îngrăşat cinci chile, celulita colcăie, mi s-a rupt o unghie şi tocmai cred că mi s-a dus un fir de la ciorap!”), ori se va fâstâci teribil şi va zâmbi tâmp, va mormăi ceva ininteligibil şi va schimba repede subiectul.

Sunt desigur celebre şi emancipatele, femeile moderne care suspectează intenţii mişeleşti şi interes meschin în spatele fiecărui cuvânt frumos. Complimentul tău, oricât de suav şi de nevinovat, va fi contracarat cu un scuipat viril între ochi: “tu pe cine crezi că prosteşti, bă? ce, crezi că m-am născut ieri? vă ştiu eu pe voi, bărbaţii, numai futai aveţi în cap!”

Doamnelor! Nu este nici elegant, nici politicos, să contracarăm un compliment ca şi cum ar fi o declaraţie de război. Cel mai simplu răspuns la un compliment este un zâmbet. Eventual cu “mulţumesc” ataşat. Foarte politicos este şi răspunsul complementar şi complimentar: adică răspundem tot cu un compliment: “mulţumesc, sunteţi foarte şarmant”, “complimentaţi cu o eleganţă desăvârşită” sau “înseamnă foarte mult pentru mine venind de la cineva ca dvs.”
Acum, comportamentul social cere exerciţiu. Un răspuns mai complicat, cum sunt cele de mai sus poate uşor aluneca în pretenţiozitate gratuită şi grotesc, atunci când nu-l adaptăm situaţiei şi persoanei.
De regulă, nu poţi da greş dacă zâmbeşti frumos şi mulţumeşti.

Domnilor! Atunci când complimentaţi, o minimă atenţie este necesară. Un compliment gol de conţinut, sec, de dragul vorbei fără rost, va lăsa întotdeauna impresia de libidinos şi superficial. Chiar dacă veţi primi un răspuns civilizat, veţi rămâne în mintea doamnei ca un tip simpluţ, lipsit de stil şi eleganţă.
Nu faceţi un compliment de dragul vrăjelii ieftine. Dacă nu aveţi nimic de admirat, mai bine abţineţi-vă de la comentarii. Impresia generală va fi mult mai bună.
Deasemenea, dragilor, să consideraţi zâmbetul şi răspunsul decent un semn că “am vrăjit-o”, “se lasă uşor”, “e proastă”, spune mai mult despre voi decât despre duduia care a răspuns civilizat la compliment. Nu confundaţi bunul simţ cu prostia şi nici o femeie educată cu o gâsculiţă care cade în cur la fiecare privire admirativă.

Să nu considerăm complimentul câmp de bătaie (“oare ce vrea de la mine?”, “oare o vrăjesc?”). E mult mai frumos şi mai elegant să ne întâlnim pe tărâmul bunelor intenţii. Pentru asta, o minimă sinceritate şi cuviinţa sunt necesare.

Eşti responsabil pentru propriile decizii. Degeaba încerci să împingi vina pe mama, pe tata, pe mediu, pe stat, pe politicieni, pe evrei, pe homosexuali sau pe ţigani, la finalul zilei eşti singur – tu cu deciziile pe care le-ai luat şi care vor determina viaţa pe care o duci.

Şi nu, nici dacă îi laşi pe alţii să ia decizii pentru tine nu eşti scăpat de responsabilitate, pentru că la un moment dat ai hotărât să laşi controlul asupra ta unui terţ. Tot urmare a propriei decizii este. Vezi unde vreau să ajung, da?

Care-i faza cu corporaţiile? Corporaţiile au în spate nişte oameni tare deştepţi, care ştiu să profite de faptul că la un moment dat, în viaţă, tu te joci cu gândul de a lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Să-ţi insufle un set de valori etice. Să te facă să te simţi important într-un cerc restrâns de oameni fix ca tine. Desigur că nu contezi, dar ai senzaţia asta.

Cum ajungi acolo?

Interviul. Aici începe povestea. Încă înainte să vezi la faţă vreun angajat al corporaţiei, eşti dus într-o sală cu nişte alţi candidaţi, să dai o serie de teste. Dintre care unul este un test psihologic. Ai zice că un test psihologic nu este tocmai necesar când vrei să lucrezi într-o corporaţie, mai ales că întrebările nu sunt puse ca să vadă viitorul angajator dacă eşti cucu sau nu, sunt puse exact pentru a te încadra în anumite tipologii.

Deci alegi a, b sau c din întrebările testului psihologic. După care eşti chemat la alt interviu, în care se va discuta rezultatul. Întrebările sunt de genul
“Ai spus la un moment dat că îţi place uneori să nu faci nimic. Este pentru că îţi lipseşte iniţiativa?”
“A, nu, chiar dimpotrivă. Nu pot sta liniştit niciun pic, sunt o persoană foarte activă, dar sunt momente când vreau să meditez la viaţă etc etc etc”
Desigur că nu vei răspunde că timpul tău liber este sfânt şi dacă ai chef să zaci o zi, nu e treaba nimănui să evalueze asta drept lipsă de iniţiativă. Ai iniţiativa să zaci. Ar trebui să fie suficient.

Şi iată cum începe procesul de conformizare. Îţi dai seama destul de repede cum că dacă vrei să fii parte din corporaţie, trebuie să fii într-un anumit fel. Felul ăla sună tare bine: activ, pro-activ, optimist, creativ, cu putere de muncă, colegial, vesel, comunicativ, cu respect pentru autoritate, dar şi cu iniţiativă, spirit de echipă, bla-bla-bla. Corporaţia e un club exclusivist, mă-nţelegi, iar tu eşti mândru să faci parte din el.

Gata,te-ai angajat. Ai primul giob. După absolvire.

Spălarea pe creier. Faza a doua, şi cea mai importantă. În primele zile ţi se flutură pe sub nasul de proaspăt absolvent imagini cu scări pe care le ai de urcat de la nivelul de junior până ajungi tătucul tuturor celorlalţi. Vizual, frumos prezentat, serviciul tău se transformă dintr-o dată în carieră*, parcă vezi cum creşti şi înfloreşti în corporaţie şi în viaţă.

Eşti fericit şi mândru. Eşti înconjurat de oameni ca tine (nici nu-i de mirare, doar aţi trecut prin acelaşi test psihologic), sunteţi parte a unei mari familii cu principii solide, numai orizontul e limita. Căcaturi din astea.

Noi muncim, nu gândim. După care începe munca şi se petrec concomitent două chestii: unu - eşti strivit moraliceşte de superiorii tăi, care nu dau doi bani pe tine (pe bună dreptate, profesional în primul an eşti o nulitate, iar personal n-are nimeni timp să te evalueze), încolţind în tine ideea că “lasă că ajung eu în locul lor, să vezi atunci ce le fac la ăştia mici!”; doi - ţi se dă impresia unei false importanţe. Dacă vrei să pleci mai devreme într-o zi, nu zice nimeni nu, dar ţi se aminteşte că eşti parte din echipă, iar echipa este ca o familie care trebuie să treacă prin toate împreună. Spirit de echipă, ai uitat, coae? Dacă vrei să-ţi iei o zi liberă, oamenii sar în sus cum că “ce ne facem noi fără tine, eşti sigur că ţi-ai terminat toată treaba, vei avea toată ziua telefonul deschis? etc”. Ceea ce te face să ai impresia că fără tine totul se năruieşte.

Şi uite cum ajungi să ai impresia că eşti important, o rotiţă într-un mare mecanism care nu funcţionează fără tine. Ţi se bagă în fund traininguri şi cursuri, mergi în timbilding, ajungi ca prietenii cei mai buni să fie chiar colegii de serviciu. Pentru că oricum, cea mai mare parte din viaţă ţi-o petreci cu ei. E mai comod aşa.

Fiecare nou-venit vede la început chiar chestiile astea, şi le admiră respectuos – uau, cât de fain să fii prieten cu colegii de serviciu, ce chefuri, ce distracţie, ce viaţă frumoasă.

Nu, fraiere, când îţi petreci şi timpul liber cu aceiaşi oameni cu care munceşti, este pentru că ţi-ai pierdut restul prietenilor! Sau pentru că n-ai avut prieteni în primul rând!

Exact asta creează impresia unei false apartenenţe şi te leagă mental şi mai mult de corporaţie. Da, muncim mult, da, superiorii noştri se cacă în capul nostru, dar uite ce atmosferă faină e la birou!

Trezirea. La un moment dat, ajungi să pleci mai repede de la birou într-o zi. Pe la 5-6, aşa. Ajungi acasă şi-ţi dai seama brusc că n-ai ce face. Nu ştii cum să-ţi umpli timpul liber, ţi-ai pierdut exerciţiul în a trăi în afara corporaţiei. Deci intri pe messenger şi vorbeşti cu colegii de serviciu. Sau ieşiţi la o bere.

Desigur că nu te trezeşti. La un moment dat ori te saturi de muncă şi de înghiţit căcat de la superiorii tăi şi-ţi iei câmpii (în medie, după 2-3 ani), ori intri o lună în concediu medical şi realizezi că poate, doar poate, ar trebui s-o laşi mai uşor.

Demisia. Când îţi dai demisia, de obicei îţi auzi chestii la sentiment, cum că noi am investit în tine iar tu pleci acum, când suntem pe cale de-a ne recupera investiţia. Nerecunoscătorule!
Ceea ce nu ştii de fapt este că nimeni nu mizează pe tine că vei sta mai mult de 3 ani. Trei ani e tot ce au nevoie de la tine. În primii trei ani eşti plătit relativ prost (comparativ cu următorii ani, nu cu salariul mediu pe economie), munceşti să te afirmi, eşti destul de tânăr şi neexperimentat ca să poţi fi exploatat şi manipulat după regulile din manual şi n-ai pretenţii prea mari. De ce te-ar vrea mai mult decât atât, ca să vii cu idei şi cu gura mare?
10% rămân, 90% pleacă. Ăia 10% de obicei sunt atât de convinşi de propria importanţă şi de rolul lor în corporaţie, încât în general i-ai legat aproape pe viaţă.

Asta e tot. Atât de hulitul corporatism e apanajul oamenilor tineri şi neexperimentaţi, care încă se caută pe sine. Vor să creeze ceva în viaţă, să aibă sentimentul propriei valori şi să aparţină de un grup social. Nevoi simple, care duc însă la dependenţa majoră de un sistem impersonal axat pe profit. Asta e. Bişniţ iz bişniţ.

*CARIÉRĂ1, cariere, s.f. Exploatare minieră de unde se extrag diferite varietăți de substanțe minerale, materiale de construcții etc. . [Pr.: -ri-e-] – Din fr. carrière.

Sunt foarte puţini oamenii capabili fără echivoc de o improvizaţie reuşită, de adaptare rapidă la situaţii şi persoane. Restul trebuie să muncim. Spontaneitatea se exersează, la fel şi conversaţia, chiar dacă la prima vedere pare un paradox.

Ce mi-a plăcut la PatriArhi: Patrick şi Arhi sunt simpatici, iar Madi, doamna din spatele camerei, o femeie cu totul excepţională. Mi se pare frumoasă ideea de live chat şi de interacţiune cu cei din spatele monitorului. Mi-a plăcut şi faptul că nu ne luăm prea în serios şi că la un moment dat a intrat Channel, cel mai simpatic câine din lume, şi şi-a aşezat capul în poala mea. Atmosfera e relaxată iar oamenii mai mult decât frumoşi.

Ce n-am înţeles încă: Unde se poziţionează emisiunea. Este de divertisment? Ne hăhăim? Invităm manelişti şi dive porno să facem audienţă? Suntem talk-show? Dezbatem idei? Probabil şi datorită tinereţii emisiunii (numai trei episoade până acum), orientarea nu este încă definitivă. PatriArhi tatonează terenul, încă mai este în formare, în căutări. Ceea ce rezultă este un amalgam de idei şi concepte, lipseşte firul roşu.
Am simţit pe propria piele ieri săritura de la intelectual la trivial, de la hăhăială la metafizică.
Rezultatul ar fi fost bulversant şi pentru cel mai cu sânge rece invitat, iar live chatul, care ar fi avut rolul de a încuraja şi susţine discuţia, a devenit futil.

Sugestii de amator, fără ton definitiv şi arogant: Patrick şi Arhi sunt nişte tipi deştepţi. Ştiu să mănânce cu furculiţa şi cuţitul, au făcut nişte şcoli, au citit nişte cărţi. Nu există niciun motiv pentru care n-ar realiza o emisiune care să ţină publicul lipit de ecranele calculatoarelor.
Dar pentru asta vor trebui să se decidă dacă e hăis! sau cea! Şi, mai ales, să comunice (de preferat înainte de emisiune) şi să stabilească unde vor să ajungă. Ca moderator, rolul tău este să porţi conversaţia, nu să te laşi purtat de ea.
Deasemenea, e întotdeauna o idee bună să-ţi cunoşti invitatul. Să vezi cum ticăie, de unde să-l apuci şi până unde poţi merge cu el. Am fost acolo cu o oră înainte de emisiune, tocmai pentru a ajunge să-mi cunosc interlocutorii măcar superficial. Cel târziu după ora asta m-aş fi aşteptat ca prima întrebare să nu fie “cu ce te-a ajutat în viaţă faptul că eşti blondă?”.
Ca sugestie de pregătire, când ai un invitat cu blog personal, pe care îşi exprimă, argumentat sau nu, opiniile, punctul cel mai bun de plecare pentru o discuţie este chiar sus-numitul blog. Nu “de ce ţi-ai făcut blog?” ci opiniile exprimate pe el. Decente sau triviale, argumentate sau nu, politic corecte sau incorecte, ele pot constitui punctul de plecare pentru emisiunea ta. E simplu, e la îndemână şi nu cere decât un minim de timp şi de pregătire.
Deasemenea, deşi am salutat ideea lui Arhi de a lăsa cititorii blogului lui să stabilească întrebările care vor fi puse în emisiune, am realizat între timp că poate exact asta face moderatorul să piardă controlul discuţiei. Live chatul ataşat emisiunii are exact rolul de a o face interactivă. Iar fiind paralel cu discuţia, interacţiunea se va face la un nivel mult mai apropiat de personaj decât în cazul unor întrebări aruncate anticipat, la mişto, din puţul gândirii (huh, cam multe epitete aici).

În final, Maddame se înclină în faţa PatriArhilor, care mi-au câştigat simpatia în timp record şi în care am încredere că pot muta munţii. Cu un pic de voinţă.

Azi – Maddame – la PatriArhi – pe Greenchannel.

La 8 seara.

Va fi de mare angajament. Măcar ne râdem. Sau vă râdeţi voi de mine.

LE: Na cu ce idee a venit Arhi. Cum că dacă vreţi să ştiţi ceva despre Maddame, să lăsaţi comentariu la el.
Aş mai menţiona şi că important e la ce întrebări vreţi să răspundă Maddame, şi nu ce întrebări vreţi să-i puneţi.

Ţi s-a întâmplat vreodată, dragă domniţă, ca un domn să vrea să îţi sărute mâna, iar tu să nu înţelegi mesajul?

Adică nah, sărutatul mâinii începe similar cu strânsul ei camaraderesc şi voinicesc. Numai că, deodată, unghiul se schimbă, podul palmei tale se înalţă spre buzele individului şi te trezeşti cu un sărut frumos, ca la carte, pe mânuţa ta fină. Asta în cazul cel mai simplu. În care tu, ca o adevărată doamnă, zâmbeşti frumos şi te-ai scos.

Cazul celălalt creează o problema de avânt. Ca să-i strângi mâna, funcţionăreşte, interlocutorului tău, îţi iei un pic de avânt, pentru ca strânsul să nu se transforme într-o atingere bleagă. Mâna ta să nu zacă, precum o cârpă umedă, în palma masculului feroce. Să simtă personalitatea prin degetele tale fine.

Şi atunci când unghiul se schimbă, brusc, simţi cum braţul tău opune rezistenţă. Omul trage de el în sus, tu în virtutea avântului îl tragi înapoi, că ai terminat, mă-nţelegi, cu strânsul mâinii.

Fii sinceră, ţi s-a întâmplat? Şi cum ai rezolvat discret, decent şi ca o doamnă momentul penibil?

Într-o campanie a Peștelui Fericit.
Concurs: Identificați-o pe Maddame

XMLRequestEmbed(425,264,840);

LE: A! Mai citeşte şi asta înainte să comentezi. Poate îţi vorbeşte chiar ţie.

Știi melodia, n-ai cum să n-o știi. Jo’anna.

La orice chef, în special la nunți, când digeiul pune Jo’anna, tineri și bătrâni se extaziază subit. Se formează instant trenulețul și oamenii ridică mâinile în aer.
Întreb: au doară n-a observat nimeni că-i un cântec politic? Despre apartheid, în Africa de Sud? Cântat de Eddy Grant, care fiind negru, numai bine n-avea cum să-i fie într-un sistem rasist care oprima negrii?

Cum puteți, oameni buni, să faceți trenulețul pe un cântec despre apartheid? Nu, serios acum, cât de cinic să fii?

Îţi mai aduci aminte când erai mic şi mama te ameninţa că te dă la ţigani dacă eşti rău? Ei bine, mama M ridica arătătorul spre mine (puţin strâmb, puţin câş) şi mă apostrofa tragicomic: Nu fi pizdulice!

Acum am înţeles ce vroia să spună.

Ai fost vreodată părăsit când ţi-era lumea mai dragă de o femeie sub pretextul că “vrea să-şi trăiască viaţa?” Felicitări, te-ai lovit de pizdulice.

Ai vreo prietenă care crede că terapia prin şoping e o metodă testată medical? Este chiar ea, pizdulicea!

Carieristă feroce care în timpul liber bea de stinge şi merge în vamă ca să se simtă liberă? Pizdulice!

Femeie care simte că şi-a pierdut copilăria prea repede (eventual pentru că şi-a tras-o prima oară la 14 ani, căci deh, era emancipată şi liberă) şi acum, la 30, gângureşte ca un prunc nou-născut şi are comportament de preşcolar uşor retard? Pizdulice!

Pseudo-poetă care suspină amarnic după vampirul din Twilight şi crede că nu va găsi niciodată dragostea adevărată pentru că bărbaţii sunt toţi nişte animale needucate? Pizduliceeee!

Rafinată care crede că valoarea unui lucru se măsoară în preţ şi că dacă mănânci ceapă la restaurant înseamnă că eşti culmea ţărănismului? Rafinizdulice!

Feministă care vede în relaţiile interumane o continuă luptă, din care numai una poate ieşi câştigătoare? Feminizdulice!

Indecisă, confuză, labilă psihic (mi-e cald, mi-e frig, mi-e cald, mi-e frig) şi mândrindu-se prin târg cu lipsa capacităţilor ei practice, pentru că vezi-doamne, ea e intelectuală, deci nu ştie să şteargă praful? Confuzdulice!

Cum o recunoşti? Nu-i chiar uşor. Spre deosebire de piţipoancă, identificabilă în maxim cinci minute prin prostia debordantă, pizdulicea deseori are mai mult decât paie în cap. A citit nişte cărţi, a făcut o şcoală, a ieşit în lume.

Semnul distinct de recunoaştere e singtagma “vreau să-mi trăiesc viaţa”, care de obicei apare în legătură cu dorinţe latente de sex variat şi călătorii prin alte ţări. Pizdulicea nu crede în relaţii, ea vrea să fie liberă. Nu crede în responsabilităţi, vezi mai sus. Munceşte, se întreţine oarecum, dar nu ştie ce vrea să facă în viaţă. Oricum, ceva creativ, artistic, să se potrivească vieţii ei sălbatice şi libere.

Ajunge la perfecta dezvoltare în jurul vârstei de 24 de ani, după ce termină facultatea şi se angajează prima dată. Jonglează abil între gaşca de prieteni şi gaşca de la giob, iese 5 zile pe săptămână în club după care trăieşte din pâine şi margarină până la următorul salariu. Chestie de care e foarte mândră (“ce boemă sunt!”) şi cu care se laudă la toată lumea, indiferent dacă vrei să asculţi asta sau nu.

Dacă are ceva bani, îşi ia maşină, să meargă cu gaşca în vamă. Serialul preferat e Sex and the City, pentru că “fetele alea sunt aşa de fabuloase!”

Îşi trăieşte viaţa în concedii aleatoare prin diverse ţări şi agăţând tipi de toate naţiile, după care le compară performanţele în pat. Detaliat. Chiar dacă nu vrei să auzi asta. Ea e liberă.

Se ofileşte brusc după 30 de ani, când începe să ticăie ceasul biologic, libertatea se traduce subit în singurătate iar boema în lipsă de orientare. Se resemnează ironic “bărbaţii sunt ca veceurile, ori ocupaţi ori plini de căcat.”

Mâna sus cine n-are o pizdulice în anturaj!